intre-rupt

Haruki Murakami-ului

adunam pietrele ganduri

si invatam pe furis sa le slefuiesc firea.

- de ce iti ocupi timpul cu astfel de nerozii? m-a intrebat.

n-ai altceva mai bun de facut?

tu n-ai altceva mai bun de facut pe lumea asta

decat sa aduni pietrele ganduri din lumi 

de neinteles?

- tu nu vezi ca pentru asta m-am nascut? 

i-am raspuns.

(nu stiam ce altceva sa-i raspund).

- si pana unde crezi ca te va petrece

nebunia acestei sinceritati?

crezi cumva intr-un sens al absurdului?

crezi cumva ca absurdul poate fi miezul unui

ascuns inteles?!

- nu stiu pana unde, pe cuvant ca nu stiu.

nu vezi ca nu stiu?!

traiesc, invat, experimentez.

pentru asta m-am nascut!

de ce ma tot bati la cap cu intrebarile astea?

nu intelegi? pentru asta m-am nascut:

sa inhat pietrele ganduri din capetele lumilor neintelese

sa se slefuiesc, sa le dau o forma inaripata.

unele ajung la timp, altele raman intarziate mereu

unele primesc incaltari rosii si nu stiu cum se face

ca invata sa despovareze o parte

din iluzia timpului 

ramas greu.

- si la ce folosesc toate astea?

spune-mi si mie la ce folosesc toate astea?

- e singura cale de a-ti pastra mintea intreaga.

 invata cat mai repede sa inhati gandurile pietre

si sa le sculptezi cu talent si har 

in al luminilor chihlimbar.

invata cat mai repede intentia sa le-o intrezaresti

pana nu-si cladesc in lumi nestiute 

turnuri marete, dincolo de cer

pana nu trec iarasi granitele cele necunoscute-

invata.

are sa vina un moment, 

pe cuvant ca are sa vina-

cand ai sa intelegi.

pana atunci, 

sculpteaza in pietrele ganduri

ia-ti o dalta pe masura si sculpeaza mai ales acolo

unde simti colturoasele pietre

 tulburand cetele ingeresti.

-si daca trec granitele, ce-i?

ce-i daca trec granitele?

- daca treci granitele?

 daca treci granitele, nu-i chiar atat de simplu:

vei petrece o vreme

printre intelesuri de neinteles.

are sa te inspaimante o vreme

are sa te strapunga.

in plus,

 trebuie sa-ti doresti

din toata inima sa-ti doresti

ca atunci cand va bate Ceasul din urma

................................................................

(fix in acest moment
Gandul s-a intrerupt, luandu-si zborul-
ridicandu-se, slefuitul, de la pamant
aprins de dorul unui dialog 
ingeresc)

in adancuri

 deschide-ti, 

triumfatoareo, teasta de vant

si priveste-te sincer pana in absconsul strafund

iata lasitatea trecutului 

cautandu-si la nesfarsit scuza

iata, prin sangele victimei clocotind seva calaului

nici macar n-are habar de raceala inimii

cu care sagetat-a Lumina.

cine are urechi de auzit,

sa auda!

cine are ochi de vazut,

sa patrunda!

cine mai are curajul in adancuri sa sara-

sa se strapunga!

sa ma vad/ sa te vad,

sa te tulbur, umbra 

care te-ai lungit pe asfaltul fiintei

depasindu-ti de multa vreme masura-

victima  

care ma privesti cand de sus cand de jos

impletindu-ti agerimea, 

cautand mereu cand scuza, cand nemultumirea,

cand slava lumii, cand recunostinta.

astazi cum te mai numesti,

capcana a inceputului?!

daca vrei cu sabia judecatii

insemnul sa mi-l pui iarasi pe umarul stang

coboara o vreme cu picioarele pe pamant

aminteste-ti macar ca tarana esti

nimicul lutului, tina adancului

oglinda vaz-duhului.

tulbura-te.

dar cand cazi si iar cazi

fii putin atenta cine-o sa te prinda.

Strainul acela nu are un nume.

Numele lui e-un cuvant

si-n vapaia cuvantului

se ascunde intreg universul

 intr-a ticaitului tainica

inima.

Strainul

photo: Poiematike

"Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!"

Mihai Eminescu, 1883

Oda (in metru antic)

aici/ acolo

Lui- cel de acolo 

- ce mai faci, suflete al meu?

atat de bine te-ai ascuns dupa coasta de seara

ca nici nu mai stiu daca esti.

ce mai faci, suflete al meu

pe unde mai zabovesti?

- uite, deschid cerul cu o sare amara

apoi in adancuri ma pravalesc

respirarilor le numar octavele

expirarilor le numar potcoavele

mai clipesc catre steaua polara

mai trag cu ochiul catre al faradelegilor zeu cam cat 

sa invat sa-l fentez.

nimic nou sub soare, faptura intrebatoare

incerc sa numar, ca Avraam, stelele de pe cer

dar niciodata nu-mi ies la numaratoare.

nimic nou sub soare, faptura intrebatoare

cel mai adesea ratacesc cersind un suras

e singurul fel de mancare pe care-l mai tolerez

in pustiul pe care m-am incumetat sa-l probez.

mai primesc cate o besteleala, un os, ori un rictus nervos

le primesc pe toate, bucuros!

mai putin atunci cand ma prapadesc

de-al stomacului chiorait 

fioros.

dar tu, fiinta intrebatoare, 

cum ar fi, daca-ar fi, sa-mi povestesti cate ceva

despre ale pamantului vesti?

- nimic nou sub soare, suflete al meu

doar c-am invatat sa ne mintim mai nobil, mai frumos!

o capcana mai cruda, mai cutremuratoare,

n-a fost, fratioare, nicicand aparanda sub soare.

e atata boala dincolo de aceasta minciuna incat lumea 

e pe cale sa se pravale. 

fereasca Dumnezeu sa spui lumii 

ce vezi!

e aproape obligatoriu sa fii 

mai ales ce nu esti!

suflete al meu, fratioare,

te-as ruga sa vii sa ne vezi

dar ramai, mai bine, de numara stelele

ramai, fratioare, mai bine, acolo

si numara stelele

ramai, fratioare, mai bine, acolo 

unde stii tu cel mai bine ca talcuind-

ESTI.

(r)evolutii

piticului Iulia care m-a vegheat sub umbrela sa

azi-noapte cineva 

mi-a intors paltonul fiintei pe partea celalalta-

a sfasiat petecul imbacsit de-a prafului luna

si mi-a cusut petecul cel mai dificil de purtat

pe-a taranei ruina.

daca privesti cu ochi muritor,

nu poti vedea nimic pe paltonul fiintei.

e un paltonul obisnuit, ponosit, de culoarea noptii

si singurul lucru ciudat ar fi ca-n loc de nasturi 

mi-au fost cusuti niste ochi vii 

cu care sa privesc mereu spre launtrul fiintei 

care-

chipurile, ar vrea sa ma-nspaimante

cu ale soaptelor (r)evolutii:

tulburator destin, draga mea!

insa pentru tic-tacul care s-a obisnuit sa patrunda

dincolo de hotarul vietii si-al mortii,

paltonul asta, haina asta, ascunde ceva:

in loc de inima, azi nu-i mai bata luna-

in loc de inima ii bate, cu viteza luminii

o cadere de stea. 

palpaitul ei de-abia mai respira

si vantul o sufla cand prea bland, cand prea aprig

steaua ba se tulbura, ba se mira-

ba mijeste ochii, ba stranuta, respira-

intuind inca de-acum sfasietoarea 

muzica a lumii-

ba e un copil nou nascut steaua asta-

ba se poarta de parca-ar veni dintr-un timp ancestral

ba e petec rupt dintr-o ambra lumina

ba ii palpaie in artera cea frageda

a caderilor vina.

cand va apune, 

dorul ii va fi sa renasca

sau sa se stinga?!

cand va renaste,

dorul ii va fi sa se stinga sau sa apuna
pret de o clipa?

o stea neimblanzita e steaua mea-

o stea care doritu-si-a din toata inima 

sa invete sa se supuna-

insa nu i-a fost, nu i-a fost scris destinul

asa. 

cine se va indura oare

de ea, steaua mea?

dintre toate, 

cea mai vinovata

lumina.