dupa mare mila Ta

preluat de pe: intacere

cu flori de vis

sursa

"Furtuna se vestea pe dealuri. Toata noaptea
de luni spre marti la orizont s-a adunat.
Muntii de nori, amenintandu-ne din partea
de sud, straluminati de tunete au stat. 
De teama doua inimi se facura una. 
Si amandoi in asteptare-am tremurat.

Ne ocoli prapadul. Maraind, furtuna
de noi, incet, si de pamant, s-a departat.
De cate ori prin vai un trasnet mai lovea,
nestiutor de bezne crinul alb pocnea,
ca sa-nfloreasca. Iata cum cu flori de vis
gradina zilei noastre mare s-a deschis."

Romanul furtunii- Lucian Blaga

acest timp al originii

"Vezi, noi nu iubim precum florile, cu puterea 
unui singur anotimp; noua ne urca in brate, cand iubim,
o seva imemoriala. Da, draga fetita, asta e:
noi am iubit nu o singura fiinta care sa devina cu timpul in noi,
ci o intreaga semintie; nu un anume copil
ci stramosii, cei care se odihnesc in strafundurile eului nostru
ca o pravalire de munti, albia raului secat
al mamelor de odinioara-, intregul peisaj
incremenit sub un cer innorat sau senin-
toate acestea, draga fetita, te-au precedat.

Si tu, chiar, ce stii tu-, tu ai rascolit
acest timp al originii in cel pe care-l iubesti. Ce senzatii
s-au inaltat din aceste adormite fiinte. Ce fel
de femei te-au urat. Ce barbati sumbri
ai desteptat in vinele tanarului? Copii 
disparuti te-au dorit... Incet, incetisor,
fa ceva pentru el, ceva placut, o nobila fapta- condu-l
pana in preajma parcului, da-i suprematia noptii...
                                                                         Retine-l..."

R. M. Rilke, Elegia a III

vai mie. totusi sunt.

Ce drag mi-e dorul acesta,- 
care nu numai ca nu te arde dar 
te mangaie bland, nobil, linistitor-
dorul de ingerul 
cel pazitor.

In oglinda din  fata
il vedeam -in vis- doar pe el
si prin el si numai prin el stiam unde, cum si 
cine anume sunt eu.

Ce frumosi suntem noi doi impreuna-zise el, 
dorul meu de ingerul pazitor
care avea, iata, 
grai si cuvant.
Ah! si-o blandete si-un discernamant-
cum arareori poti afla
pe acest pamant.

M-am trezit plangand
departe, tot mai departe de el 
locuind o cu totul alta oglinda.
Visul si dorul s-au spulberat intr-o clipa
manate de-al diminetilor vant
si-nspre trezie, 'cel poet imi aseza mirarea sa pe tampla-

vai mie, totusi
 SUNT.

despre ploaia care primavara cade

"Daca mortii cei fara de numar ar vrea sa trezeasca in noi simtul metaforei,
ne-ar arata poate matisorii care atarna din alunul golas,
sau ne-ar vorbi
despre ploaia care primavara cade pe ogorul cel negru.-

Iar noi, cei care ne gandim
doar la fericiri urcatoare,
am fi coplesiti de emotia
unei fericiri ce coboara."

R. M. Rilke, Elegia a X-a

ispita infloririi

"Oare de cand, smochinule, imi tot arati
cum, nimicindu-ti mandra inflorire,
treci fara valva taina ei cea pura
in fructul de din timp prefigurat.
Asemenea gatlejului unui izvor, ramurile tale intortocheate
imping seva in toate directiile: si ea tasneste, trezita din somn,
inca mahmura, la chemarea celei mai dulci impliniri.
Iata, precum Dumnezeu intr-o lebada.

... Noi insa zabovim,
ah, falindu-ne mereu cu inflorirea, si in intarziatul sambure
al ultimului nostru fruct trecem trisand.

Cati dintre noi ar fi in stare
sa se inalte si sa arda pana-n panzele inimii
cand ispita infloririi le atinge, ca o dulce adiere nocturna,
prospetimea gurii, ochii, pleoapele..."

Elegia a VI-a, R. M. Rilke

Rilke si vremea de afara merge perfect cu CALM RADIO. SOLO PIANO. 

Pinocchio

Recomandez oamenilor mari sa revada povestea aceasta. 

"Ei... cred ca acum n-o sa mai aiba nevoie de mine...
La ce-i foloseste unui actor constiinta?!" :)))

Pinocchio dublat in limba romana

cu dor de "Castelul umblator al lui Howl"

... caci atunci cand, dincolo de penele cele negre poate zari chipul adevarat al celor dragi, pe buna dreptate numele ei e Sofi. Si se pare ca numele acesta poate imblanzi focul numai daca chipul sau e si el ascuns, deghizat. Asta e regula. Dar de ce deghizat tocmai intr-un chip zbarcit si ridat?! De ce e musai sa nu i se vada tineretea, intelepciunea, frumusetea?! Pentru ca: frumos si intelept asa! Si mai frumos e ca fata asta nu se sperie si nu se supara atunci cand e intrebata: esti sigura ca nu esti vrajitoare?! Sofi ia frumos matura si se apuca linistita, chiar vesela de curatenie: sunt vrajitoarea curateniei- rade ea. Frumos si intelept asa... Frumoasa si inteleapta poveste. Desi am vazut-o in urma cu cativa ani, imi dau seama tot mai clar ca atunci cand sufletul te trage de maneca si te indeamna sa re-vezi ceva, e bine sa-l asculti de fiecare data, chiar daca poate parea insistent si uneori te poate usor enerva.  Insa s-ar putea, la final, sa-ti dai seama ca ai vazut o cu totul alta poveste fata de cea pe care o stiai deja. Frumos si intelept cand se intampla asta... Si nici macar nu e intelepciunea mea... e a celui din ascuns care ma tot indeamna sa-l ascult. Mai ales asta sa nu uit. De ce?! Pentru ca: frumos si intelept asa...

Multe de invatat dintr-o poveste ca asta. Daca m-ar intreba cineva acum: ce-ai vrea sa te faci tu cand o sa fii mare? As raspunde: Sofi! Asadar... la somn, cu dor de Sofi.
Noapte buna, copii! :)

"Castelul umblator al lui Howl" poate fi vizionat online AICI.

e vremea...

 Imi amintesc cu un zambet aproape copilaresc pe chip de o seara in care mama m-a indemnat sa ma asez la masa sa-mi mananc supa. Nu vroiam nicicum sa ma apropii de farfuria aia. Si nu dintr-un alt motiv, decat acela ca in bucataria noastra se afla si nenea Ghita zis Balu' si nu-mi puteam imagina ca se poate manca asa, pur si simplu, in fata unui om, mai ales daca nu are si el o farfurie plina cu supa in fata... 

Aveam vreo cinci ani si gandurile care mi se nasteau in clipa aia in cap nu le-am marturisit pe moment mamei, pentru ca o vedeam ocupata si mai ales pentru ca mi-era clar ca tot ce se intampla la ora aia in bucatarie i se pare normal. Mie mi s-a parut atat de anormala seara aia, incat nu am uitat-o niciodata. Mai ales pentru ca, in timp ce mama m-a rugat cu un ton mai raspicat sa ma asez la masa sa mananc supa, am inceput sa plang din toata fiinta... Si nimeni din bucataria aia nu intelegea care mai poate fi motivul de data asta.
 Da, cand eram mica, plangeam mult, precum in basmele populare romanesti. Nu vroiam sa ma opresc din plans si plangeam pana cand faceam febra. Pana in zi de azi isi amintesc ai mei de treaba asta... Orice mi-ar fi promis, nu reuseam sa ma linisteasca sau sa ma impace. Si niciodata nu reuseau sa afle ce lupte se pot duce intr-un capsor atat de mic si de ce plange un copil pana cand face febra, chiar daca, chipurile, nimeni nu i-a facut nimic. Da, din cauza asta am cearcane asa de adanci...

Asa si cu seara aceea... am izbucnit in plans. 
Mama s-a induiosat teribil de plansul meu si m-a rugat din toata inima sa-i spun care e motivul. In cele din urma, am hotarat sa-i spun. Adevarul era simplu: mi-era foarte mila de nenea Balu'. L-am scanat repede la cei cinci ani si am simtit asa o adanca tristete... Asa o tristete, ca am izbucnit in plans. Mi-am dat seama intr-o secunda ca omul ala ce sta pe scaun in dreapta mea cu spatele incovoiat are nevoie disperata de hrana, dar n-am indraznit sa spun. Ce sa spun, cand in jur se vorbea despre toate nebuniile, mai putin despre cum se simt in ascunsul lor oamenii mari?! Si, cand intr-un final am marturisit care e problema... toti au izbucnit in ras. 
- Pai din cauza asta plangi tu, ca nu are nenea Balu' in fata o farfurie de supa?! Lasa ca-i dam si lui, numai opreste-te din plans...

Si nenea Balu (ca tot omu' mare) nu si nu ca el nu vrea supa, eu ca nu mananc pana nu mananca si el... a trebuit bietul om sa manance o farfurie cu supa. Si astfel, eu in seara aceea am cunoscut o pace sufleteasca pe care nu am uitat-o in veci. Imi amintesc atat de limpede bucataria, becul si cum lumina el si zgomotul pe care-l faceau lingurile in timp ce se loveau de marginile farfuriei. Cred ca atunci am simtit pentru prima oara ce inseamna odihna si linistea sufleteasca. Cred ca in noaptea aia am dormit foarte bine... pentru ca am avut senzatia ca nenea Balu' a plecat de la noi altfel- asa cum e bine sa plece un om din casa altui om. Mai linistit, mai impacat, oarecum, mai putin abatut... 
 Mama a uitat povestea asta... probabil a uitat-o si nenea Balu'. Eu nici nu mai stiu sigur daca chiar am trait-o sau am inventat-o... desi, se pare ca cineva din ascunsul inimii mele zambeste larg ori de cate ori imi vine in minte povestea asta. Da, exista un copil undeva, intr-un tinut fara de timp, care n-a uitat povestea asta. Si atunci cand omul mare cade sau greseste sau gandeste ce n-ar trebui... copilul acesta ii aduce aminte cine e omul cu adevarat. Cred ca copilul a inteles ceva important in seara aia; dar totusi, ceva i-a scapat si ii scapa si in zi de azi: de ce au ras oamenii mari?! 

- Au ras, draga mea, pentru ca nu si-au reamintit ceva. Dar copilul din ei se straduieste mereu sa le aduca aminte. Iar pana atunci, tu sa-ti aduci aminte in fiecare clipa sa nu faci asa cum fac ei. Pentru ca a-ti aduce aminte nu e o virtute. A-ti aduce aminte e, mai intai de toate- o tainica datorie. Mai apoi e compasiune, impacare, dragoste, omenie. E, in cele din urma, rabdare. Si dorinta blanda de intr-ajutorare. A-ti aduce aminte e putinta de a rade atunci cand cineva cade, doar pentru a-l incuraja a se ridica. Un ras curat, nu batjocoritor, din vremea copilariei. A-ti aduce aminte e mielul care imblanzeste pe lei.
 Si in cele din urma, a-ti aduce aminte e tot una cu IUBESTE SI FA CE VREI!

E Postul Mare!
E vremea sa ne-aducem aminte...

Crezul ortodox al lui Nicolae Steinhardt

"Cred în Sfanta Treime

Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai

"... sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. 
Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – si te inavuteste, te implineste, te covarseste!"

 Cititi intrega postare aici: Daruind vei dobandi

din micile Taine ale Marelui Post

  

"Postul cel Mare şi Sfânt poate să pară, pentru unii, un deşert întins şi anevoie de trecut. Dar unui creştin care are fiorul descoperirii şi trăirii tainei Întâlnirii cu Hristos, dacă i-ai luat postul l-ai nenorocit, l-ai lăsat fără "norocul" acesta. El aşteaptă postul, îndeosebi acest post al Paştilor, cu nerăbdare şi bucurie, ştiind că trăirile sale vor fi mai atente şi mai intense în această perioadă. Aventurile spirituale mai captivante."

 din-micile-taine-ale-marelui-post-sau-despre-dulceata-slujbelor-de-seara

fiindca lumea de azi vede doar ce vrea ea

                      

pentru ca

in Postul Mare

poti sa(-ti) vezi limpede sufletul

si inspre ce inclina cu el

fiecare

cel mai ades tacut

(tacut- calomniator)

si mai ales, chipurile,

mut

poti sa vezi ramificatiile lui:

ranjetul, viclenia, suspinul, amurgul

gandul gandului, durerea, dorul, vanitatea

asprimea

corbii negri care musca

din acelasi dulceag mar necopt

si samburul sau amarui

pitit intr-o gena de licar mort-

intr-un puls corupt ce- paradoxal- poate straluci si a viata

dar iti fura-ntr-o clipa, daca nu esti treaz

 pacea sufletului 

pe fata-

daca vrei, poti sa vezi

inspre ce "virtuti" inclina cu sufletul fiecare

si daca esti cu-minte, poti sa nu le crezi-

fiindca ele nu-ti aduc 

"de mancare"

poti sa vezi de sufletele oamenilor prinse

felurite feluri de fete

felurite ganduri

felurite asprimi

felurite didascalii 

si povete

si sa nu mai stii intr-o buna zi

care-i mai firesc, mai nobil, mai bun

mai destept dintre toate

pana cand ti se descopera intr-o lacrima de copil

dorul dupa Raiul cel ramas in urma, 

al chipurilor celor curate-

si daca un gand al lumii de azi 

poate afirma cum ca inocenta-i perversa

eu indemn sa ascultam mereu ce ne spune ea, inima-

fiindca lumea de azi vede doar ce vrea ea

si ne minte cu o minte 

 adversa 

Un mare multumesc "anchetatorilor" lui Dzeu,
cum ii numea Sf. Isaac Sirul.

unii pe altii spre bine

 "Era un batran la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fara luare-aminte la ganduri. 
S-a dus la avva Ioan sa-l intrebe despre uitare. Si a ascultat cuvantul lui, si intorcandu-se in chilie, a uitat ce-i spusese avva Ioan. Si a venit iar sa-l intrebe; si a ascultat iar cuvantul, intorcandu-se. Cand a ajuns in chilie, a uitat iar, si ducandu-se asa de multe ori, la intors il biruia uitarea. Apoi l-a intalnit pe batran si i-a zis:
- Stii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca sa nu te stingheresc, n-am mai venit.
- Mergi, aprinde un opait.
El a aprins si i-a zis iar:
- Ada si altele si aprinde-le de la el.
Asa a si facut. Si ii zise avva Ioan batranului:
- I s-a intamplat ceva opaitului, daca le-ai aprins pe celelalte de la el?
- Nu.
- Asa si cu Ioan. Daca ar venit toata lumea din Sketis la mine, nu ma impiedica de la harul lui Hristos. De aceea, cand vrei, vino fara sovaiala.

Si astfel, prin rabdarea amandurora, a luat Dumnezeu uitarea de la batran. Astfel era lucrarea celor de la Sketis, sa dea ravna celor atacati si sa se sileasca pe sine insisi sa se castige unii pe altii spre bine."

PATERICUL sau apoftegmele parintilor din pustia Egiptului

Prisoners of the Light

"Sursa cruzimii mereu este frica... frica! Cine te chinuieste, are o mare frica in el. Chiar frica mai mare decat cel chinuit. Si trebuie sa intelegi situatia aceasta, pentru ca daca nu intelegi, si tu ai pierdut, si chinuitorul a pierdut."

"Cu fiecare lovitura pe care mi-o dai, se naste o rugaciune ca sa fii iertat..."

intru folos duhovnicesc

"Un frate a gresit  odata la Sketis, si s-a facut adunare, a trimis si dupa avva Moise, dar el nu voia sa vina. Atunci a trimis preotul dupa el sa-i spuna: vino, ca te asteapta lumea. El se ridica si veni. Lua atunci un cos ciuruit plin cu nisip, pe care il cara in spate. Ceilalti, iesindu-i in intampinare, ii spusera:
- Ce e asta, parinte?
- Pacatele mele se scurg dinapoia mea si nu le vad, si am venit eu azi sa judec pacatele altora.
Ei au ascultat, nezicand nimic fratelui, si il iertara."

"A zis avva SArmata: mi se pare mai bun omul care a pacatuit, daca stie ca a pacatuit si se caieste, decat cel care n-a pacatuit si se crede drept."

"A spus avva Xanthias: talharul era pe cruce, si dintr-un singur cuvant s-a indreptatit; iar Iuda era numarat impreuna cu apostolii si intr-o singura noapte si-a prapadit toata osteneala si s-a pogorat din ceruri in iad. De aceea, nimeni caruia ii merge bine sa nu se faleasca, fiindca toti cei care s-au increzut in ei insisi s-au prabusit."

"Avva Nistheroos cel mare se preumbla in pustie cu un frate, si cand au vazut un sarpe au fugit. Fratele ii spuse:
- Si tu te temi, parinte?
- Nu ma tem, copile. Dar e mai bine ca am fugit, ca n-a trebuit sa fug de duhul slavei desarte."

"Daca vrei sa te rogi cum se cade, nu amari sufletul nimanui, ca altfel in zadar alergi."

"Nu stie Satana ce patima invinge sufletul. El seamana, dar nu stie daca secera. Si cand vede sufletul inclinandu-se spre o patima, pe aceea o si hraneste."

"A zis avva Macarie: daca ne gandim la relele pe care ni le fac oamenii, indepartam puterea gandului la Dumnezeu; daca ne gandim la relele pe care ni fac demonii, atunci vom fi teferi."

"Calatorind odata avva Macarie impreuna cu fratii prin Egipt, a auzit un copil zicandu-i mamei sale: mama, e un bogat care ma iubeste si eu il urasc, si un sarac ma uraste si eu il iubesc. Avva  Macarie asculta, minunandu-se. Fratii ii zisera:
- Ce inseamna cuvantul acesta, parinte, de te-ai minunat?
Domnul nostru este, zau asa, bogat, si ne iubeste, iar noi nu vrem sa ascultam de El, iar vrajmasul noastru diavolul e sarac si ne uraste, iar noi iubim spurcaciunea lui."

"Spunea tot avva Macarie: daca te infurii mustrand pe cineva doar iti astamperi patima. Ca nu trebuie sa mantui pe altul pierzandu-te pe tine."

"Altaadata (lui avva Longin) i-au adus un demonizat. El le spuse: eu n-am ce sa va fac, mai bine duceti-va la avva Zenon. Atunci avva Zenon a inceput sa-l goneasca pe demon ca sa plece. Demonul incepu sa strige: 
- Nu cumva crezi, avva Zenon, ca din pricina ta plec? iata ca avva Longin se roaga acolo, impotriva mea; si temandu-ma de rugaciunile lui mai duc, altfel nu ti-as fi raspuns."

"Fiindca mare este inaltimea smereniei si mare caderea infumurarii, va sfatuiesc sa o iubiti pe una si sa nu cadeti in cealalta."

"A spus avva Ilie, al diaconiei: ce izbandeste pacatul acolo unde este cainta? 
La ce foloseste dragostea, acolo unde este mandrie?"

din "Patericul parintilor din pustia Egiptului"

Sa ne fie tuturor intru folos duhovnicesc in luptele pe care le avem de dus fiecare!
Si sa ne iubi unii pe altii si daca ne necajeste careva, sa ne amintim mereu "cine" anume ne necajeste si sa nu-l osandim pe fratele nostru. 
Bunul Dumnezeu sa ne ajute!

la ce-mi folosesc mie mastile tale, secol 21.

                                       Cine are ochi, sa vada dincolo de aparente.

„Slava desarta vede de departe privitorul cum se apropie, si pe cei maniosi ii face blanzi, pe cei usuratici – seriosi, pe cei imprastiati – adunati, pe cei lacomi – infranati, si asa mai departe – toate acestea atata timp cat sunt spectatori…"

Subtilitatea aceasta imi cutremura adancul ... un cutremur necesar, venit sa darame piatra care s-a intarit in jurul inimii si abia apoi sa o macine, sa o mature, sa o spulbere, praf in vant devenind, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu ajutorul Rugaciunii inimii. 
Doamne ajuta!

De asta iubesc eu Rugaciunea Inimii. 
Pentru ca darama piatra din tine, scoate din tine praful, zgura, fumul, negreala, tot ceea ce e din ce in ce mai ascuns si mai subtil si devii constient ca pe lumea aceasta nu ai cum sa ajungi la desavarsire. In clipa in care ai ajuns sa crezi asta despre tine, deja ai deschis usa prin care intra fumul negru si inecacios si intr-o secunda te trezesti iar in intuneric, in bezna si intr-o inselaciune de nedescris. Daca vom fi atenti la cei din jurul nostru, vom afla foarte multe lucruri despre noi insine si despre cine suntem. 

Uneori am senzatia ca traiesc intr-o lume plina de vanitate camuflata si de murdarie si ca, in loc sa purcedem spre curatirea noastra, fie ne laudam unii pe altii, vazand in celalalt ce stiu eu ce stralucire care ESTE nu zic nu, undeva, adanc adanc, dar nu despre aceea vorbim. Caci Lumina cea blanda vine sa-ti arate pacatul stramosesc si pe acela il lumineaza, sa-ti reaminteasca si te invete sa nu mai inclini sufleteste inspre el, desi ti-e mereu sub ochi si in amintire... Si nu, amintirea aceasta nu e o povara, nu e o pedeapsa... e amintirea care te indeamna sa-ti reamintesti mereu greseala, pentru a nu mai inclina cu sufletul intr-acolo... 

Iar cealalta lumina vine cu o asemenea stralucire si slava, ca iti orbeste ochiul cel bun, ti-l sminteste cu totul si intai de toate te indeamna sa uiti fix de acest pacat si-ti inclina sufletul fix inspree aceasi directie, spre pacatul cel stramosesc... Daca intelegem ca unii din din ceruri s-au prabusit din cauza acestei inclinatii, o sa cadem nitel pe ganduri si o sa facem tot posibilul sa ne educam sufletul ca pana in ceasul iesirii din trup sa se dez-vete de aceasta placere a maririi de sine. 

Pai cum sa-i zici coserului: vai ce curat esti, domnul meu! Ce haina alba ai pe tine" 
Nebunul de coser nu se mai baga la dus, daca asculta de oglinda distorsionata si de analiza vicleana... Dar daca-i vine in gand ideea sa se privesca cu sinceritate, o sa vada clar si limpede cum sta treaba cu el. Asta in cazul in care nu a fost cu totul ametit si luat pe sus de laudele cele viclene, pentru ca atunci, dragii mei, nu prea mai vedem cum sta treaba cu haina noastra cea murdara si cu cenusa care ne-a ajung la piele, in urechi, pe pleoapele ochilor si chiar pana imprejurul inimii noastre, facand cetate dura si bolnavicioasa si neagra.

Uneori ma uit la lume si la mine... si nu-mi doresc decat sa scot fumul, sa arunc funinginea, sa-mi curat inima innegrita, sa daram piatra din jurul inimii mele si sa-mi vad de ale mele... prea multe zile si nopti am ascultat de vorbele acestea, din acest motiv simt  sa scriu despre ele. Ingaduie Bunul Dzeu intr-o zi sa te vezi asa cum esti, sa-ti re-cunosti gresalele si mai ales rezistenta ta la Iubire, sa afli cat de ne-curat esti, ca esti doar inca un om care nu s-a luat la tranta cu viclenia ce lucreaza in el, esti doar un om cu inima invartosata, esti doar un om care nu se cunoaste pe sine cu adevarat, pana in adancul cel mai neplacut si mai ne-bun si mai intunecat. Dar cu ajutorul Lui, ingaduie intr-o alta zi sa-I simti iubirea, rabdarea, mila si apoi iertarea... iar cand te-a lasat o vreme sa te odihnesti pe umarul Sau plin de o dulce si negraita odihna si blandete si pace... nu-ti mai doresti decat sa poti sa fii intr-o zi ca El. Si cred ca abia atunci incepe cu adevarat lupta! 

Dumnezeu sa ne ajute! 
Sa va fie ziua cu incredere si nadejde intru manuirea Lui. 
Amin.

"Iar aceea ca S-a suit ce altceva inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului?’ (Efeseni 4, 9). 

Si atunci, cum sa nu ma intreb: la ce-mi folosesc mie mastile tale, secol 21, cand ai invatat atat de subtil sa ma pacalesti?! Esti lapte si miere, ai numai intentii bune, zambetul ti-e atat de larg si chipurile, senin, intentiile atat de nobile si bune, dar cand imi intorc naiva spatele, ma injungii cu atata cruzime si oricat m-as stradui, numai vina imi gasesti. 
Dar acolo unde loveste si lasa cicatrici viclenia si rautatea, vindeca Dumnezeu! 
Iata la ce-mi folosesc!
Slava Lui pentru toate!
  

insasi omul

"Diavolul este legat de Dumnezeu si n-are voie sa se apropie de om. Si singurul care poate sa-l dezlege pe diavol este insasi omul.
Si-atuncea, diavolul, ca sa aiba acces la om, il momeste. 
Pe masura ce omul musca momeala, incet incet il dezleaga pe diavol." 
Parintele Pantelimon

Dincolo de harta - 8 decembrie 2010 © TVR2 from Silviu Cluci on Vimeo.

"L-am cautat pe Dumnezeu si nu L-am gasit.M-am cautat pe mine insumi si nu m-am gasit.
Si cand l-am cautat pe fratele meu, i-am gasit pe toti trei."

Dumnezeu, daca-L cauti, ti se descopera, si cand ti se descopera Dumnezeu nu exista bucurie care sa se poata compara. Bucuria care-o ai din intalnirea cu Dumnezeu. Si atuncea, daca esti sincer, Dumnezeu nu se joaca de-a v-ati ascunselea, sa se tot ascunda de tine. Daca il cauti cu sinceritate pe Dumnezeu, Dumnezeu ti se descopera"