cand merg sa fac, atunci vine harul

Dacă se întâmplă să pierd această stare de prezenţă, cum poate fi recâştigată?

- Te întorci imediat: "O, Doamne, am greşit! Iartă-mă, Doamne!" Nu te lăsa deloc: "Ce, să las să mă mănânce fiara fără să mă apăr deloc? Nu! Dacă se poate, să-l birui eu pe el!" Că asta vrea Dumnezeu, să te întorci tu şi lasă mai departe pe Hristos!

Vreau să înţelegeţi că nu se poate mântui omul prin puterea lui, dar faptele bune Îl biruiesc pe Dumnezeu, Îl moaie pe Dumnezeu. Dacă ne iubeşte?! Omul a fost creat de Dumnezeu cu voinţă liberă, cu raţiune şi simţire. Eu deliberez, gândesc să fac cutare şi apoi trec şi fac. Dar eu, cât gândesc să fac, pot să gândesc oricât, dar dacă nu merg să fac, nu se întâmplă nimic! Când merg să fac, atunci vine harul! "Dai voinţă, iei putere!", cum zice la Proorocul Isaia. Mereu voieşti, mereu vine harul.

(Ne vorbeşte Părintele Arsenie II, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 52-53)

preluat de pe :doxologia

ORDO la SIBIU

inverzeste pustiuri

“Dar recunoscător îți este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el și nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credința ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzește pustiuri, îndulcește lacrimi și înseninează singurătăți.” Emil Cioran

tine-te de inger

„Să nu vinzi nimic din taină, nici pentru mustrări, nici pentru laude. 
E mai bine să nu fii nimic, decât să fii eroul altora. 
Ţine-te de înger şi vezi-ţi de treabă!”

Parintele Arsenie Papacioc

"Pe vremuri, cand mi-era urat dormeam cu ingerul de gat..." :)

despre lupta dramatica pe care o ducem cu Dumnezeu

"(...) Așadar, cea dintâi trăire pe care o am este simțirea unei piedici de netrecut care este înaintea mea, a micimii mele, prin urmare, simțirea Dumnezeului transcendent și trăirea luptei dramatice pe care o duc cu Dumnezeu. Ia închipuiți-vă un om care lovește aerul cu pumnul. Acesta nu întâmpină nici o împotrivire și poate foarte ușor să-și îndrepte mâna unde crede. El lovește în aer. Nu pățește nimic. Nu simte că ceva se împotrivește mâinii lui. Când însă ai un adversar, imediat te încordezi. Pumnul tău imediat se întărește. Mușchii tăi, îi vezi, se încordează și ei. Găsești o împotrivire. Înțelegi că lovești sau că vei fi lovit. Simți imediat că lovești și că ești lovit. Când nu am simțirea acestei lupte cu Dumnezeu, înțelegeți că încă nu am început deloc să mă rog.

Să presupunem totuși că am început să ne rugăm și simt că am de dus această înfricoșată luptă cu Dumnezeu, că am intrat mai mult în luptă, că mi-am pus mănușile în mâini și încep să-L lovesc pe Dumnezeu. Opune rezistență Acela, opun rezistență și eu și se pune problema fie voi învinge, fie va învinge. Nu este cu putință decât fie să cad jos scăldat în sânge, fie să Îl biruiesc pe Acela și să-mi spună: „M-ai biruit!” Să mi se predea, cum a făcut cu toți sfinții care L-au făcut pe Dumnezeu orice au voit.

Dacă mă voi opri, voi fi o făptură zdrobită, voi fi un om pentru totdeauna ratat. Nu pot să spun că muncesc, că trăiesc sau că mă rog, dacă nu voi birui în această luptă. Cu cât mai mult, dacă nici nu am început lupta. Să presupunem, așadar, că am toată această simțire, toată această trăire. Am intrat în luptă. Încep să mă lupt cu Dumnezeu. Luptându-mă cu Dumnezeu, simt că această luptă a mea, nu are loc cu pumnii mei, cu mâinile mele, cu picioarele sau cu orice altceva, ci se face cu mintea mea. Se face cu duhul meu, cum spunem, se face cu partea inteligibilă.   

Ceea ce poate să se unească cu Dumnezeu este duhul meu. Or, duhul meu – „pentru faptul că aceștia sunt numai trupuri”, zice – duhul meu devine trup în viața noastră de zi cu zi. Duhul nostru care are proprietatea urcușului, a tinderii spre înalt, a înălțării și a unirii cu Duhul Sfânt – drept care se împlinește ipostasul lui – duhul meu învață să trăiască în sărăcie, să trăiască în josnicie, în țărână. Și ce îl preocupă? Îl preocupă voia mea și se frământă cu ea. Îl preocupă ce voi mânca, ce voi scrie în acte, cum voi depăși problema că vor să facă drumuri în Sfântul Munte, cum una, cum cealaltă. Și duhul meu devine acte, duhul meu devine drum, duhul meu devine voie, duhul meu devine orice altceva. Devine trup! Devine înghițit de către puterile mele sufletești și nu mai pot face nimic cu Dumnezeu! Pentru mine Dumnezeu este neatins, este impalpabil."

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)

Cititi intreg articolul aici:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-se-simte-unul-care-se-roaga-ce-simte-el-ca-este-rugaciunea

acel elan de iubire pura

In caz ca ne mai intrebam ce ne lipseste... :)

"Hristos e iubire si nu cere decat iubire.
Voi, astilalti, vorbiti si azi ca niste minti smintite si ca niste negustori. Ati ramas aceiasi ca in pustiul Sinai, ganditi tot ca Simon Magul. Inima voastra nu s-a schimbat. Din lehamite sau din dragoste pentru pace, vreti sa va supuneti Bisericii, dar nu-l iubiti cu adevarat pe Hristos, pentru ca nu sunteti dispusi sa suferiti ca sa-i meritati dragostea. 
- Preasfinte Parinte, l-a intrerupt Sabbatai, pe un ton aproape furios, oare nu am suferit destul? Orasul nostru sfant a ars, mamele evreice au fost constranse sa se hraneasca chiar cu carnea copiilor lor, patria ne-a fost smulsa, suntem decimati, despuiati, exilati in cele patru colturi ale pamantului. Atatea secole de dureri si umilinte nu sunt suficiente ca sa domoleasca mania celui ucis de noi?
- Ar putea sa fie destul daca v-ati primi martiriul cu recunostinta, precum criminalul ce priveste cu ochii deschisi dreapta pedepsire. Din pacate, in inimile voastre otravite de ura ati simtit aceste persecutii ca pe niste razbunari si nu ca pe fructul si leacul pacatului. Iata de ce suferintele voastre nu vi le puteti atribui pe merit. Voi nu concepeti decat rau contra rau, binefacere in schimbul binefacerii. Va lipseste acel elan de iubire pura care isi trage bucuria chiar din suferinta, care daruieste in mod liber totul celui ce ii fura o parte, care plateste insutit cu bine raul ce i s-a facut. Numai cu pretul acestei iubiri poate fi recastigat Iisus."

Giovanni Papini, Martorii Patimilor

"chinul iubirii"

Frica de Dumnezeu nu este doar frică de pedeapsă, care poate fi înlăturată de lacrimi. Este, de asemenea, frica de a pierde iubirea Sa. Sfântul Isaac numește iad starea în care omul conștientizează faptul că a păcătuit împotriva iubirii: “chinul iubirii” este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă. Atât iubirea, cât și frica de Dumnezeu pot da naștere stării înaintemergătoare necesare pentru mântuire, și aceste izvoare diferite iau în considerare varietatea de stări omenești, și se manifestă în forme diferite:

“Unul se smerește din frica de Dumnezeu și altul se smerește din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoțită de simțiri bine orânduite și o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate și o inimă ce crește și nu mai poate fi înfrânată.”

Isaac zugrăvește relația dintre omenire și Dumnezeu ca fiind asemănătoare cu cea dintre un copil și un părinte iubitor, dar drept. Copilul simte pentru Dumnezeu atâta iubire, cât și frica de a-L nemulțumi. Această frică previne mulțumirea de sine, fiindcă a fi încrezător în sine “este ca și cum omul ar fi luat otravă de moarte. Căci până și la fiii cei adevărați și nemincinoși zece părți de dragoste trebuie amestecate cu cinci părți de frică”.  Omul desăvârșit trebuie să afle echilibrul cuvenit între nădejdea născută din pocăință și teama de puterea lui Dumnezeu. Imitarea milei lui Dumnezeu ajută la găsirea și menținerea acestui echilibru, de vreme ce este “durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]”. Conștientizarea milei lui Dumnezeu si pocainta pentru faptul ca L-a intristat si s-a despartit de Dumnezeu prin pacat duce la lacrimi in timpul rugaciunii. Ele sunt un semn ca pocainta sufletului a fost acceptata si sufletul a inaintat catre "pamantul curatiei stravazatoare"

(Hannah Hunt, Plânsul-de bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, 2013, pp. 243-244)

preluat de pe: doxologia.ro