rase iar si iar daimonul meu

ei nu luau pe nimeni la misto 

dintre cei care ii imbratisau seara tarziu cu privirea

stiau sa discearna un lup flamand de un lup credincios

si stiau mai bine decat mine toate intrebarile care-si pierdeau sensul

de-aceea invatasera sa rada de cei ce se luau mult prea in serios.

eu nu stiam sa fac asta!

uitasem, mai bine zis, cum se face asta

atat de mult m-a tulburat o respirare libera a lor

atat de mult m-a cutremurat ceva in adancul fiintei

de parca insasi cruciada copiilor isi facuse culcus in mine

si ma sculpta acum pe interior

acest proces, atat de dureros;

as fi vrut sa le strig in gura mare ca nu au nicio vina-

ca ei nu sunt vinovati de neputinta mea-

ca eu am inmarmurit de-acum, cum se facuse stanca de sare sotia lui Lot

privind inapoi, spre acea cruciada dintre Dumnezeu

si om.

atat de mult as fi vrut sa le pot explica-

sa le pot saruta rand pe rand inimile

asa, intarziati cum sunt, asa, cu lacrimi in ochi-

sa le spun ca nu au nicio vina

ca in mine tocmai se petrece ceva:
o viata de om!
dar ceva mai mare decat mine ma imbratisa si-mi soptea:

prea rece, prea grotesca, prea nu stiu cum 

firava.

nu, nu mai aveau scuze

incaltarile care-si pierdusera rand pe rand amintirile;

nu, nu mai aveau scuze tacerile

care-si dezbracau rand pe rand toate necuvinte;

iar lui nici prin cap nu-i trecea

sa stea de vorba cu mine inainte de a-mi impacheta lucrurile

a pleca era pentru el tot una

el era un fel de tiran respectat de toti
dar inteles numai de cei ca mine.

sau eu eram un fel de tiran care nu invatasem sa ma iubesc indeajuns

cine stie?!

vorbesc de el, nu de el

care a fost acolo, dar nici macar nu stiu daca-a avut habar

- de ce ai venit tocmai astazi?! l-am intrebat

rase iar si iar daimonul meu 

de natanga de mine.