Parintele Tadei: smerenia, blandetea, pacea

Tocmai mi s-a "picurat" zilele astea (ca sa nu zic latrat) in ureche o otrava: aceea ca nimeni nu stie nimic despre fizica cuantica. Eu nu am fost de acord decat cu faptul ca eu nu stiu nimic despre asta. In fine... amintesc acest incident dintr-un singur motiv: aici, in filmuletul acesta e dovada clara ca unii stiu cate ceva despre subiectul acesta. 
Desigur ca mi-a venit in minte acest raspuns in acea seara. Din pacate, in fata mea nu era nimeni dispus sa afle si parerea mea. Practic, a trebuit sa tac si sa suport latratul si furia. Am luat-o ca pe o lectie de viata, dar recunosc ca m-a tulburat foarte tare... Am simtit la propriu cum primesc cate un bocanc in suflet pentru ca am alte opinii, alte pareri. In timp ce-l priveam pe cel din fata mea, ma gandeam ca nu are nicio scuza pentru faptul ca pana la varsta asta nu a invatat sa respecte si alte opinii, alte pareri, fara sa devina agresiv si violent. Apoi m-am gandit ca nu e bine sa-l judec, nu e treaba mea... 
Dar am inteles din nou ca noi nu traim in legea iubirii. Ne suparam cand suntem facuti robi de unii si de altii, desi asta suntem. Robi ai acestor patimi, care fac cand vor- ce vor din noi. De mult nu am mai vazut atata lipsa de autocontrol la un om. Asta m-a tulburat foarte tare... drept urmare, noaptea trecuta nu am dormit aproape deloc. Dar uite, am mai invatat cate ceva despre noi, despre oameni... Caci, pana la urma, 2013 e cifra de om... 

Dar ce bine, ce bine ca ingaduie Bunul Dumnezeu sa se nasca si alt fel de oameni pe lumea aceasta. Oameni blanzi, oameni plini de iubire si compasiune, sfinti, iertatori... de la care sa invatam cu totii ca putem fi mai mult decat niste animale rationale invatate doar sa opunem rezistenta si eventual sa latram, sa ne impungem, sa ne muscam si sa ne atacam.
Doamne ajuta sa invatam cu totii, cat mai curand, lectia iubirii. M-am gandit toata noaptea cum ar arata lumea daca toti am fi putin de tot mai blanzi, mai linsiti in suflet, mai iubitori, mai ingaduitori... 

Si am aflat si unde e problema: oamenii nu stau cu ei, nu incep lucrul la ei, la sufletul lor, nu caute sa afle raspunsul inlauntrul lor. Cauta mereu totul in afara lor. Iar cand exteriorul nu le este pe plac si nu le ofera ceea ce vor, ataca, se revolta, opun rezistenta, fac toate astea iar si iar... mereu si mereu... pana intr-o zi, cand suferinta ii va duce tot acolo unde e musai sa ajunga: fata in fata cu ei insisi, fata in fata cu propriul hau... Iar cand vor experimenta caderea in gol, prabusirea,.. frica aceea de moarte probabil ca va fi, de fapt, primul semn bun, caci va declansa in ei dorul de viata, dorul de a invata prima lectie despre zbor...  :) Doamne ajuta!

"Cand se adreseaza din inima lui Dumnezeu, aceasta este o energie incredibila, cu care omul poate sa puna in miscare tot ceea ce exista. Poate opri soarele, poate face minuni. Este de necrezut. Caci Dumnezeu este pretutindeni prezent. Cand omul este pus in legatura cu izvorul vietii, ceea ce doreste fiecare se implineste. Vedeti, copiii sunt nevinovati, sunt sinceri, sunt nestiutori. Este o minune cum acest copil nevinovat, care nu stie nici ce va fi cu el, nici cum va fi, nu se gandeste la aceasta, dar e sincer. Daca ii spui un lucru, el te crede si se petrece intocmai asa. Oamenii se mira cum un copil este ceva atat de extraordinar..."



Si, deoarece am primit toata noaptea trecuta ganduri frumoase de incurajare, vreau sa spun si eu un sincer: MULTUMESC!