E Luna MAI

E luna mai-

imi cad in suflet pietre

copacii toti s-au dezbracat de suflet

ducand pe frunze cand scuipat de zi

cand lacrima de noapte, 
toata sange.

E luna mai-

aud in ape, planset

scrisori trimiti cu nunta si cu ceruri,

sperand sa vezi padurile apuse

prin care alergam 
la curcubeuri.

E luna mai-

atunci te vad copil

venind pe lume si-ntreband de mine,

ma rog la chipul unui prieten drag

cum sa ma ierte ca gandesc 
la tine.

E luna mai-

priveste inca-o data

la cel tablou ce ti l-am dat in dar

iar noaptea, de citesti cumva Nichita

gandeste-te la negru-mi par, 
macar.

E luna mai-

am fost candva icoana-
tu sa ma ierti ca azi sunt toata lut
mai sper s-ajung copac nascut din ape
sa-i plang pe oameni, dar plangand
sa-i uit.

E luna mai-

sa-mi spui ce crezi de oameni

cand plang copiii, implorand iertare

ma-ntreb de mai visezi in noapte sfanta

si ale ei indemnuri 
ancestrale.

(mai, 1999)

...

"Tu pata de aur pe plumbul vietii mele,

Ce viata de noroi cu mari deschise

Si cat de multe foarte multe stele

Mai negre decat negrul din abise.

Dintre atatea laturi stangi

In care viata mea mi-o pierzi

Iti zic e mai usor sa plangi

Decat sa vezi."

Nichita Stanescu, Catre Laura (Tanjiri catre firesc)

Apostolul Andrei torcand un vis

in noaptea asta lunga n-am sa dorm-

vreau sa-mi simt toaca inimii veghinda-

in noaptea asta linistea e sfanta

vreau sa-mi simt iadul- vreau sa-l simt pe tot. 

in noaptea asta e o trecere prin pulsuri

prin adn-ul viu al unui lung declin

in noaptea asta, linistea e muta

si o-nteleg doar cei ce-si poarta la vedere 

mantia de spini.

in noaptea asta, stelele vegheaza

dar nimeni nu priveste catre cer

nu e nici vara, nu-i nici primavara

in noaptea asta nu-i nici toamna si nici ger.

si nu e nici prilej de tulburare

si nu-i nici bucurie, nici cuvant-

in noaptea asta doarme sub pamant

o lacrima, o vie rasuflare.

din ea va izvori un drum de lapte-

si ce e jos va fi precum e sus

in noaptea asta trupul ni-i mormant

dar cerul e senin si si florile sunt dalbe.

...

I-am visat. Mi-au adus flori. Flori dalbe, dalbe flori.

Mi-au spus ca e teatru in teatru, asa mi-au spus. Mi-au spus ca cel mai greu e sa ne iertam pe noi insine si unii pe altii, asa mi-au spus. Mi-au spus ca au facut asta ca sa-mi vindece ranile.

Dimineata m-a trezit rasaritul. Din intunericul camerei mele nu poti vedea decat ziduri dar uneori rasare si altceva. N-am stiut ca intr-o camera atat de mica se poate piti acest altceva, atat de bine incat sa nu-l poata simti nimeni. N-am stiut, chiar n-am stiut. Sau poate ca da.

Mergeam mana in mana pe marginea prapastiei. Copilul mi-a spus:

- Acum, ca mi-ai castigat increderea, am sa merg cu tine!

Ma uitam in ochii lui si ma gandeam ca de undeva, din casa parasita a calugarului, cineva, altcineva ii sopteste ceva. Apoi mi-am auzit inima batand. Era o casa de care nu se putea apropia oricine. Am incercat de multe ori sa ma apropii de ea, dar pana in clipa de fata nu reusisem. Era un grajd, era incuiat si ferestrele ii erau batute cu scanduri. De dincolo se auzea inca inima batanda a calugarului plecat. Oamenii locului spuneau ca s-a ascuns in alta parte, insa eu inca ii auzeam inima. Ii auzeam indrumarile. Ii auzeam incantatiile. Locul era unul al exorcizarilor. Un loc pe care putini l-au aflat.

Am mers pe buza prapastiei, cu copilul de mana. 
Pasii imi alunecau pe frunzele uscate si privirea nu-mi dadea voie sa cad. Priveam in gol cu o privire de lumini ce nu-mi ingaduia sa cad. Cu o privire de lumini ce ma ferea s-alunec. N-am stiut ca o simpla privire poate avea o astfel de putere. N-am stiut ca o simpla privire poate opri sau declansa o cadere. Credeam ca totul e gand sau cuvant. Dar se pare ca mai e si altceva. Ochii, lumina sufletului era acum obosita, dar in templul trupului meu, inima calugarului celui plecat ma calauzea. 

Strangeam gunoaiele aruncate in padurile de pe munte si imi parea ca spal rochia de mireasa a mamei mele, murdarita de altcineva. Sarutam copacii si imi parea ca-n geamatul lor aud plansetul Tatalui meu pe care unii cred ca l-am tradat. Numai Dumnezeul iubirii stie. Numai Dumnezeul iubirii poate spune. Nu mai erau gunoaie prin zona, sau poate mai erau. 

Si noaptea. Noaptea, acolo, in poiana zanelor. Punga cea alba absorbind chipurie unor fantome. Noaptea parea tulburata de un straniu nesomn. Privind mai bine punga cea alba leganata de vant, am inteles ca ea imprumutase chipurile umbrelor cu care luptase pana la capat calugarul schiop. El mai era sau nu mai era printre noi, Dumnezeu stie. Doar noaptea ii respiram linistea si inima incepea sa-mi bata in piept a rugaciune.

- Cum vine asta? a intreabat copilul. Cum adica, sa-ti bata inima in piept a rugaciune?
- Habar n-am, i-am raspuns. Nu vezi ca nu stiu nimic?! Nu vezi ca mi se intampla lucruri care sunt dincolo de mine?

I-am visat. Mi-au adus flori.
Mi-au spus ca e teatru in teatru.
Mi-au spus ca au inventat toata treaba asta ca sa ne vindece.
Calugarul spunea ca nu poti vindeca pe nimeni pana nu te-ai vindecat pe tine. Cred ca uitasem. Sau poate eram doar tulburata de niste chipuri ce pretindeau a fi fiinte.
Cum poti evada din tesatura asta? Cum se poate trece dincolo de cortine?!

- Intrebarile tale si-au gasit deja un raspuns, asa ca mai bine ai tacea o vreme din gura.

Copilul m-a luat de mana.
- Acum, ca ai castigat increderea mea, am putea sa ne luam si noi la tranta.
- Dar tu parca iubeai dansul.
- E vreme pentru toate, mi-a raspuns. Oricum, aveam nevoie de o calauza.
- Nu intelegi?! Eu nu sunt calauza nimanui.
- Nu vorbeam cu tine, mi-a raspuns copilul. Si mai bine ai tacea o vreme din gura. Cat sa asculti tanguirea padurii, rugaciunea calugarului si scartaitul portii celei din urma.

- Esti viu? l-am intrebat.
- Imi aud inima batand... mi-a raspuns.

azi

azi

nu mai avem cuvinte-

nu ne-au mai ramas decat tacerile arborilor

cu brate de om cuprinzandu-ne

pana dincolo de marginile pamantului.

cu ochii zeilor

scrutand adancul cel necunoscut

pana unde pulsul stelelor cuvantatoarelor

clipesc catre constelatia care nu are nume.

cand inima ii va fi cuprinzand intregul

cand glasul Pescarusului

va domoli patima naravasului nepatruns

atunci Cineva ii va boteza Fiinta

cu un nume ce nu are nume

cu un nume al Omului

Numinosului-

Fratelui soare

Oftatului pamant.