Am visat un drum scurt... insa plin de noroi si murdar...
Din exact acelasi punct in care ma aflam, pornea un alt drum... unul mult mai lung, dar curat. In fata mea era Destinatia, care alerga... Da, alerga, sa ajunga si ea undeva.
Nu stiu unde alerga, probabil avea si Destinatia mea o destinatie a ei, proprie. Si cum Destinatia mea alerga, am fost tentata, pret de o secunda, sa scurtez drumul si sa fug dupa ea prin noroi, pentru ca parea ca numai in felul acesta o voi putea ajunge vreodata. Frica de a nu o pierde aproape ca m-a determinat sa o iau pe scurtatura. Dar m-am gandit: cum sa ajung acolo, in fata ei asa, plina de noroi? Nu pot sa fac asta! Mai bine alerg de doua-trei ori mai repede pe drumul cel lung, dar curat.
Asa ca m-am reorientat pe drumul cel curat si...
Haida la alergat... dupa Destinatie!
Am ajuns unde trebuia, numai ca nu mai erau locuri in fata,deoarece majoritatea a luat-o pe drumul noroios si au ajuns cu totii inaintea mea. Pe fata lor puteam citi dispretul si gandurile lor care ma judecau ca am luat-o pe un alt drum... Pana la urma, oricum, tot noi suntem cei privilegiati- pareau sa-mi spuna. Le puteam auzi gandurile atat de clar... Nu i-am luat prea serios in seama... eram atat de bucuroasa ca am ajuns la timp acolo incat imi venea sa-i imbratisez pe toti. Eram ca un intr-un fel de sala-amfiteatru si cum locuri mai erau doar acolo, in spate, am urcat spre ultimul rand.
Cand deodata, prin multime, vad Destinatia cum urca spre zona in care ma aflam eu... si pe cei din primele randuri cum intorc capul,dezamagiti si oarescum mirati. Cand a ajuns in dreptul meu, am intins sfioasa mana catre ea... Parea ingandurata si preocupata sa gaseasca pe cineva. Parea ca nu ma vede... ca priveste prin mine. Probabil isi cauta, la randul ei... destinatia.
Dar cand ochii nostri s-au intalnit, timpul s-a oprit pret de o secunda. Am intins mana spre ea si ea mana ei catre mine... si am inteles a mia oara ca cele mai minunate regasiri se petrec dincolo de cuvinte, dincolo de intelegere sau de timp... Si intr-o alta fractiune de secunda am aflat cu sufletul ca ne-am gasit.
A fost un vis frumos, care m-a pus pe ganduri, desi nu mai vreau sa-mi interpretez visele. Vreau sa le iau exact asa cum vin... pur si simplu.
Poate ca suntem mereu foarte aproape unii de altii... dar credem ca celalalt e departe de noi pentru ca avem in sufletul nostru o frica: frica de a nu-l/ nu o pierde. Si totusi, daca putem pierde ceva, doar in bezna si in intunerciul fricii noastre putem pierde...zic. Poate ca daca am da frica asta la o parte, am intelege ca suntem exact acolo unde ne dorim sa fim si ca ne tinem de mainile celor pe care cu adevarat ii iubim... chiar daca suntem, in lumea fizica, aparent, atat de departe... :)
Iubeste si fa ce vrei!
Si nu te teme!
Si nu-ti fie frica!
IUBESTE!
Si fa ce vrei!
Sa ne fie povestea-vis de folos!
Doamne ajuta!
Asculta Radio Vocea Sufletului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu