Te iubesc, prietene Eminescu!
Pentru tot ce stiu si nu stiu despre tine!
Pentru tot ce ai fost si pentru tot ce ESTI!
Te iubesc!!!
Si tu stii de ce TE IUBESC! :)
"Dar cât ţine răsăritul se-nalţ-un munte mare-
El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare-
Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit
Pare-a se urca - iar fruntea-i, cufundată-n înălţime,
Abia marginile-arată în albastra-ntunecime:
Munte jumătate-n lume - jumătate-n infinit.
Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare -
Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,
Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută
Şi-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute
Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci.
Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe,
Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-şi mână car cu caii arzători,
Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă
Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase,
Şi pe cer se împrăştie ca de aur sfinte flori.
Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solară
În a oamenilor lume scările de stânci coboară -
Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;
Şi pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Şi din cupe beau auroră cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră şi răsun.
Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare,
Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare,
Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame-mflate-n vânt:
Vin în herghelii de neauă, pe cărări demult bătute
Şi pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute
(-Al) codrilor nalt întuneric, făr-de capăt pe pământ."
M. Eminescu, "Memento Mori" (fragment)
"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur" :)
Asculta Radio Vocea Sufletului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu