e vremea...

 Imi amintesc cu un zambet aproape copilaresc pe chip de o seara in care mama m-a indemnat sa ma asez la masa sa-mi mananc supa. Nu vroiam nicicum sa ma apropii de farfuria aia. Si nu dintr-un alt motiv, decat acela ca in bucataria noastra se afla si nenea Ghita zis Balu' si nu-mi puteam imagina ca se poate manca asa, pur si simplu, in fata unui om, mai ales daca nu are si el o farfurie plina cu supa in fata... 

Aveam vreo cinci ani si gandurile care mi se nasteau in clipa aia in cap nu le-am marturisit pe moment mamei, pentru ca o vedeam ocupata si mai ales pentru ca mi-era clar ca tot ce se intampla la ora aia in bucatarie i se pare normal. Mie mi s-a parut atat de anormala seara aia, incat nu am uitat-o niciodata. Mai ales pentru ca, in timp ce mama m-a rugat cu un ton mai raspicat sa ma asez la masa sa mananc supa, am inceput sa plang din toata fiinta... Si nimeni din bucataria aia nu intelegea care mai poate fi motivul de data asta.
 Da, cand eram mica, plangeam mult, precum in basmele populare romanesti. Nu vroiam sa ma opresc din plans si plangeam pana cand faceam febra. Pana in zi de azi isi amintesc ai mei de treaba asta... Orice mi-ar fi promis, nu reuseam sa ma linisteasca sau sa ma impace. Si niciodata nu reuseau sa afle ce lupte se pot duce intr-un capsor atat de mic si de ce plange un copil pana cand face febra, chiar daca, chipurile, nimeni nu i-a facut nimic. Da, din cauza asta am cearcane asa de adanci...

Asa si cu seara aceea... am izbucnit in plans. 
Mama s-a induiosat teribil de plansul meu si m-a rugat din toata inima sa-i spun care e motivul. In cele din urma, am hotarat sa-i spun. Adevarul era simplu: mi-era foarte mila de nenea Balu'. L-am scanat repede la cei cinci ani si am simtit asa o adanca tristete... Asa o tristete, ca am izbucnit in plans. Mi-am dat seama intr-o secunda ca omul ala ce sta pe scaun in dreapta mea cu spatele incovoiat are nevoie disperata de hrana, dar n-am indraznit sa spun. Ce sa spun, cand in jur se vorbea despre toate nebuniile, mai putin despre cum se simt in ascunsul lor oamenii mari?! Si, cand intr-un final am marturisit care e problema... toti au izbucnit in ras. 
- Pai din cauza asta plangi tu, ca nu are nenea Balu' in fata o farfurie de supa?! Lasa ca-i dam si lui, numai opreste-te din plans...

Si nenea Balu (ca tot omu' mare) nu si nu ca el nu vrea supa, eu ca nu mananc pana nu mananca si el... a trebuit bietul om sa manance o farfurie cu supa. Si astfel, eu in seara aceea am cunoscut o pace sufleteasca pe care nu am uitat-o in veci. Imi amintesc atat de limpede bucataria, becul si cum lumina el si zgomotul pe care-l faceau lingurile in timp ce se loveau de marginile farfuriei. Cred ca atunci am simtit pentru prima oara ce inseamna odihna si linistea sufleteasca. Cred ca in noaptea aia am dormit foarte bine... pentru ca am avut senzatia ca nenea Balu' a plecat de la noi altfel- asa cum e bine sa plece un om din casa altui om. Mai linistit, mai impacat, oarecum, mai putin abatut... 
 Mama a uitat povestea asta... probabil a uitat-o si nenea Balu'. Eu nici nu mai stiu sigur daca chiar am trait-o sau am inventat-o... desi, se pare ca cineva din ascunsul inimii mele zambeste larg ori de cate ori imi vine in minte povestea asta. Da, exista un copil undeva, intr-un tinut fara de timp, care n-a uitat povestea asta. Si atunci cand omul mare cade sau greseste sau gandeste ce n-ar trebui... copilul acesta ii aduce aminte cine e omul cu adevarat. Cred ca copilul a inteles ceva important in seara aia; dar totusi, ceva i-a scapat si ii scapa si in zi de azi: de ce au ras oamenii mari?! 

- Au ras, draga mea, pentru ca nu si-au reamintit ceva. Dar copilul din ei se straduieste mereu sa le aduca aminte. Iar pana atunci, tu sa-ti aduci aminte in fiecare clipa sa nu faci asa cum fac ei. Pentru ca a-ti aduce aminte nu e o virtute. A-ti aduce aminte e, mai intai de toate- o tainica datorie. Mai apoi e compasiune, impacare, dragoste, omenie. E, in cele din urma, rabdare. Si dorinta blanda de intr-ajutorare. A-ti aduce aminte e putinta de a rade atunci cand cineva cade, doar pentru a-l incuraja a se ridica. Un ras curat, nu batjocoritor, din vremea copilariei. A-ti aduce aminte e mielul care imblanzeste pe lei.
 Si in cele din urma, a-ti aduce aminte e tot una cu IUBESTE SI FA CE VREI!

E Postul Mare!
E vremea sa ne-aducem aminte...