Imi tot freamata un gand de primavara in cap... asa, ca o adiere blanda...
M-am gandit zilele astea cum se face si de ce se intampla ca vedem mai degraba paiul din ochiul aproapelui decat barna din ochiul noastru. Inca ma gandesc la asta... Si parca toti o facem, mai mult sau mai putin. Unii o fac pe fata ca sa vindece asta, altii o fac pe ascuns, pentru ca au aflat intre timp ca nu e bine sa-ti judeci aproapele (apropo de asta cu aproapele, intrebarea geniala a spiridusului numit Speelee: dar daca simti ca persoana nu ti-e aproape?!). Nu stiu daca e o cheita sau nu cu "aproapele", inclin sa cred ca nimic nu e intamplator. Asta nu inseamna, desigur, ca zbang, da-i cu judecata pentru ca omul ala nu-ti este aproape(le). Dar, recunosc, imi place observatia: "daca omul ala nu-ti e aproape(le)?! Desi intrebarea poate duce la sminteala daca nu ne reamintim cum ca:
"toti suntem in aceeasi oala si fierbem acolo inabunsit..." (Steinhardt)
In fine, gandul meu care mirosea a primavara era urmatorul:
daca tot ne vedem mai bine unii altora gresalele, patimile, microexpresiile, actele ratate, limbajul corporal care de multe ori dezveleste intentiile ascunse... n-ar fi mai bine si mai nobil sa mergem acasa si sa ne rugam frumos pentru fratele/sora noastra decat sa tot despicam firul de par in patru sau patruzeci si patru sau o suta patruzeci si patru?!
Unu la mana: rugaciunea aduce imediat linistire in suflet, daca e facuta cu dragoste, din inima. Pe cand vartejul de ganduri nu face decat sa ne incalceasca, sa ne prinda intr-o lipicioasa panza de paianjen, sa ne tulbure: cum a putut sa-mi faca asta, doar e prietena mea? cum poate sa zica asta, doar e tatal meu? etc etc etc.
Doi la mana: ma gandeam cum ar arata dimineata, cum ne-am saluta unii pe altii, cum ne-am privi, cum ne-am zambi, cum ne-am imbratisa, cum ne-am asculta... Poate ca dupa o saptamana n-am mai vedea aceeasi privire iscoditoare, poate ca dupa zece zile oamenii n-ar fi mereu in garda in preajma mea ... Daca tot ma preocupa paiul din ochiul aproapelui, hai sa fac ceva constructiv cu asta! In loc sa ma tulbur, sa ma smintesc, sa-i dau cu gandul: ce rea e lumea! cum se poate una ca asta? ce oameni!! ii dau cu rugaciunea si, daca e cu putinta, cu iubirea.
Va dati seama cum ar fi?
Sa stam sa ne rugam pentru slabiciunea aproapelui si fix in acelasi timp aproapele sa faca fix asta pentru 'neghiobiile' din noi.
Ma tot gandesc la neroziile din capul meu...
Ma duc la culcare gandindu-ma ca sigur maine voi cadea din starea de nadejde si de bucurie, pentru ca nu poti fii si in mandrie si in bucurie. Nu ai cum! Cand te incearca puternic mandria, firesc... cazi din pacea sufletului si din bucuria copilariei. Si dimineata: surpiza! In loc sa ma certe, parca Dumnezeu ma incurajeaza si mai mult, parca ma iubeste si mai mult! Nu poti descrie in cuvinte ce simti in momentele astea... cand ti-ai vazut nerozia si astepti o pedeapsa si in loc de pedeapsa: IUBIREEEEEEE!
Si atunci cum sa nu incercam macar sa daruim acelasi dar aproapelui noastru? Daca aflam ca acolo e magia, Raiul, bucuria, nadejdea, speranta, implinirea... Mai ales cand stim ca ceea ce am semanat, aceea vom culege! Si de obicei noaptea, cand suntem noi cu constiinta noastra, care- vorba Parintelui Arsenie Boca- e glasul lui Dumnezeu in noi.
Eu indraznesc sa spun- desi nu ma simt vrednica de asta- dar o spun doar pentru ca venit asa, ca o caldura de primavara in suflet care m-a facut sa cant de bucurie Iubite-voi, Doamne... indraznesc sa spun: haideti sa ne rugam pentru aproapele noastru, mai ales atunci cand Dumnezeu ne deschide ochiul sa-i vedem slabiciunea. Caci slabiciunea fratelui e slabiciunea mea... altfel la ce m-ar deranja sa o vad?! Iar daca nu ma deranjeaza... si simt cu tot sufletul ca nu e a mea... sunt sigura ca vede si el ceva la mine, ceva ce poate eu inca nu sunt inteleptita a vedea... si atunci, ce bucurie sa stiu ca in loc sa ma judece, se roaga pentru mine sa prind putere in a depasi aceasta slabiciune...
Lumea asta chiar ar putea fi o gradina de Rai.
Pe cuvant!
Si e nevoie de atat de putin... de oleaca de micime, ca sa-l lasam pe Dumnezeu sa intre in noi, in inima noastra si sa lumineze de acolo intunericul... caci:
"Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul!
Domnul este ajutorul meu iar eu voi privi cu bucurie spre vrajmasul meu.
Mai bine este a te incredere in Domnul decat a te incredere in om.
Mai bine este a nadajdui in Domnul decat a nadajdui in capetenii..."
E nevoie de atat de putin! Pacat ca-l ascultam mereu si mereu pe michiduta care zice: fa in asa fel sa-ti fie tie bine! si nu pe Ingerul care, cu lacrima lui sfanta ne indruma: fa in asa fel incat sa-i fie bine aproapelui tau! Si atunci iti va fi si tie bine!
Dumnezeu cu toti Ingerii cei Pazitori sa ne ajute sa (re)gasim gradina secreta- primavara din suflet! Caci ea e aici- in inima noastra... mereu...
Asculta Radio Vocea Sufletului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu