Apoi s-a intors cu spatele si a plecat...
Descoperise iubirea, dar nu era curata indeajuns.
O zi, doua zile, trei, patru, cinci... o saptamana, doua, trei... o luna. Poate chiar mai mult. Cand s-a intors, nu mai era aceeasi, cea care plecase. Spatele ii era impovarat, o durere adanca ii colora in rosu plamanul cel drept, tuse si nu in ultimul rand senzatia aceea de frig si inghet. O umbra intrase in ea. Se cuibarise acolo pentru ca nu vroia sa accepte mersul firesc al lucurilor sau pentru ca, desi credea ca il accepta, subtilitatea minciunii si a vicleniei invatase sa lucreze altfel in ea: pe ascuns, sau pe directia acelor vrajmasi dinauntru care au si invatat repede sa-ti zica: "bine! bine!" Cine are urechi de auzit, sa auda!
Asadar, iata-o aici, cu privirea in pamant, vinovata iar si iar, cu o umbra de veacuri in inima... O umbra pe care credea ca a invins-o si care s-a strecurat in ea pe o cale cu totul necunoscuta pana atunci. Cu singuranta ca nu poti sa te intorci in felul acesta la cei pe care ii iubesti, la cei care au fost acolo pentru tine si carora tu le-ai intors spatele, disparand. Nu pentru ca nu-i iubeai, ci tocmai, pentru ca ii iubeai suficient de mult incat sa te indepartezi de ei pentru a-ti rezolva treaba cu umbrele si sa te intorci apoi ispasita si curata, in bratele Iubirii...
... Dar exista in acest veac un mare risc... ca oamenii sa nu aiba o astfel de rabdare cu tine. Numai ca lipsa rabdarii descopera clar un aspect: ca acolo nu e vorba de Iubire! Caci, dupa cum bine stim: "Iubirea e indelung rabdatoare!"
Iar ea, obisnuita fiind ca dupa astfel de parcursuri sa se intoarca la vesnica-i singuratate... nu mica i-a fost mirarea sa descopere ca iata, e aici cineva, pentru ea! Cu atat mai mult cu cat n-ar fi reusit sa invete iubirea altfel, tocmai fiindca pentru ea, acest fel de a iubi la oameni era cu neputinta. Si Dumnezeu i-a scos in cale fix acest aspect, pentru ca asa lucreaza El, in marea Lui Bunatate. Si Dumnezeu, Bunul Dumnezeu i-a mai aratat inca o data ca ceea ce e cu neputinta la oameni, e cu putinta la El. Si iata, acolo, langa ea, imposibilul: un om care sa o iubeasca mai presus de rana pe care probabil i-a provocat-o, mai presus de egoul lui, mai presus de timp, mai presus de orice ... Si de cand a legat piesele de puzzle in imaginea aceasta, se intreaba mereu si mereu, in fiecare zi:
OARE CAT NE IUBESTE DUMNEZEU?
Daca un om poate iubi astfel... cum si cat ne poate iubi Dumnezeu?!?
Cu siguranta, aceasta trebuie sa fie cheia!
Cand ai inteles asta, nu mai ai cum sa te pierzi in deznadejde!
Si nu pentru ca umbrele n-ar fi tot acolo, gata oricand sa te inghita si sa te inhate... ci pentru ca stii ca oricat de ticalos ai fi, Iubirea te va astepta, va fi mereu acolo, pentru tine! Sa te invie, sa te indrume Acasa, sa te prinda! Si atunci, singurul dar pe care poti sa-l oferi, din mica si nevrednica ta inima, e hotararea ferma de a fi mai bun... si mai bun... si mai bun... cu fiecare zi ce trece... cu fiecare clipa... cu fiecare minut... cu fiecare secunda... Atat cat poti tu, pe masura sufletului tau mic si uimit! Si eventual, atunci cand vei fi chemat, sa oferi la randul tau acest dar celor de langa tine in momentul in care cred ca o merita cel mai putin...
SA VREI SA FII SI IAR SA VREI SI SA FII!
Doamne ajuta!
Asculta Radio Vocea Sufletului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu