Daca ar fi sa am un moment de sinceritate eu cu mine si sa-mi raspund sincer la intrebarea: de ce mi-a placut 2012 sau de ce m-am impacat atat de bine cu anul acesta, nu cred ca as sta prea mult pe ganduri.
Am citit mai demult, prin 2007 sau 2008 ca vor veni curand vremuri cand ne va fi din ce in ce mai usor sa 'ne citim' unii pe altii. Nu sunt atat de sigura ca am inteles foarte bine atunci ce se spunea acolo, in orice caz, stand in seara asta cu gandurile mele... as indrazni sa spun ca fix din acest motiv mi-e drag sau mi-a fost drag mie anul acesta. Acuma nu stiu daca e vorba doar de 2012, de cartile pe care le-am citit, de serile si noptile pe care le-am 'sacrificat' pentru a ma intelege mai bine pe mine si implicit pe cei din jurul meu. Dar parca totusi, anul acesta a fost unul mult mai... limpede...
M-am surpins stand la masa cu mari regizori si izbucnind in ras cand la intrebarea mea: ce mai faceti? Ei raspundeau: paaai, sunt binee! Era un ras firesc, a la Creanga, cumva, nu unul rautacios. Dar na, asta e reactia normala atunci cand propozitia asta: sunt bine! e rostita pe un ton care anunta ca ti s-au inecat toate corabiile! Desigur, reactia mea ii crispa si mai puternic pe cei din fata, incepeau in mare masura sa se explice, ca na, sunt bine dar sunt putin raciti etc si explicatiile lor nu veneau decat sa adanceasca minciuna... Si atunci intram in jocul lor pret de o secunda, ii lasam sa creada ca ii cred pe cuvant, desi simteau si ei, din privirea mea mirata ca degeaba sunt eu politicoasa, ca ei au cam scaldat-o, intelegeam si eu ca degeaba incerc sa nu-i ranesc, ca ei se ranesc singuri, alegand sa-si puna o masca mai degraba decat sa zica: Maria, stii ceva, sunt obosit, ma simt ciudat! sau nu mi-e bine, dar o sa treaca!
Si acum, spre decembrie, parca e din ce in ce mai groasa treaba... adica, parca pune Dumnezeu un reflector imens pe fiecare minciuna, cum ar fi ea, de ce culoare ar fi si incotro s-ar indrepta! Nu mai scapi, nu mai ai cum sa scapi! Asta e! Esti pur si simplu, cu un felinar imens deasupra ta, in pielea goala... nu-ti ramane decat sa te impaci cu ideea si sa faci tot ce-ti sta in putinta sa te simti bine in pielea ta... :)
As putea sa sciu pagini intregi despre oameni care imi spun: stai linistita, Maria! Dar asta, dupa ce privirea lor deja m-a acuzat de ceva: ca am intarziat, ca am uitat ceva, chestii minore, in fine... Dar e interesant sa observi ce vor ei sa spuna, ce cred ei despre tine si ce le iese de fapt pe gura. Si ... pppfffff... sunt tot mai multe exemple din acestea.
Daca lumea e oglinda in care ne privim, vreau sa cred ca am curajul sa ma privesc intr-atat de adanc incat sa pot sa spun tot ce gandesc. Dar pentru asta trebuie sa fiu atenta la ganduri. Adica, cum ar veni, sa nu-mi fie rusine si, daca cineva patrunde in intimitatea lor sa nu simt ca trebuie sa-mi ascund capul in pamantul cel mai pamant. Nu cred ca e greu, pe cuvant! Si nu vorbesc aici de sfintenie, pana acolo e cale lunga, desigur. Vorbesc despre a fi om, despre a avea intentii bune, despre a nu dori sa faci rau, sa acuzi, sa judeci, sa vorbesti de rau... atat cat poti tu ca om. 2012 m-a invatat ca nimic nu e greu! Nici sa faci de una singura un proiect (desi nu e corect sa spun: de una singura, pentru ca Dzeu a trimis atat de mult ajutor incat mi-ar fi rusine!!!). Nici sa iubesti! Credeam ca e mult mai greu, pentru ca asa am fost invatata si am auzit mereu in jurul meu doar: ce greu! e greu! e foarte greu! e nevoie de mult timp! de multa rabdare etc etc etc. Da, pentru ca lumea asta te invata orice, mai putin sa te iubesti autentic sau sa iubesti.
Nimic pe lumea asta nu e greu, daca faci cu daruire, cu bucurie, cu speranta si fara a astepta nimic in schimb, dar nimic! Te vei trezi dintr-o data foarte bine cu tine, ca ti-e bine in camera ta, ca se linistesc incet si cei din jurul tau, ca nimic din afara ta nu-ti poate aduce implinirea si... da, cam asa... Desigur, cred in continuare ca 'in aceeasi oala suntem cu totii si fierbem acolo inabusit!" Nu am deloc senzatia ca stiu mai mult sau mai putin decat altii. Cred doar ca am ales sa-mi deschid ochii si sa privesc in jur cu mai multa atentie. Cred ca asta poate sa faca oricine la fel de bine si chiar mult mai bine decat mine, daca se hotaraste intr-o buna zi, sa se intoarca spre sine insusi/ insasi si sa-si acorde o mai mare atentie. Sa nu se mai risipeasca in mii de directii si sa aleaga sa se adune in acel centru numit inima! Acolo nu va intalni numai lumina, caci confruntarea cu tine insuti/ insati nu e tocmai floare la ureche. Daca ar fi sa-mi public caietele cu vise, ceea ce- clar, nu o voi face- cred ca putine filme SF sau ezoterice au relatat despre astfel de ciocniri, razboaie, confruntari, intalniri, ritualuri, temple, nebunii... Dar e cel mai frumos drum, cel mai minunat dar pe care cineva si-l poate face!
Nu stiu unde sunt, nici unde am ajuns, nici cat drum mai am de parcurs. Nu stiu... nu stiu mare lucru despre mine! Dar stiu ca de la o vreme incoace am invatat sa plang de fericire si sa multumesc in fiecare zi. Am privit anul acesta in urma, la viata mea, si nu as schimba in veci pururi, pentru nimic in lume, cu nimeni! Si o spun, constienta fiind de puterea cuvintelor pe care le rostesc!
Sa te induioseze un zambet pana la lacrimi, o vorba spusa din inima, un cantec care incepe fix atunci cand ai tu nevoie, aproape soptindu-ti: cant pentru tine!; sa apara un prieten care are curajul sa se prezinte in fata ta vulnerabil, dovendindu-ti iar si iar cat de puternic e, tocmai pentru ca e unul dintre putinii care este sincer!
Despre asta e vorba! Despre aceste oglinzi. Despre curaj, despre a rascoli istorii pana in adanc pentru a afla cine esti, cine ai fost, cine suntem! Nu mai am nimic de demonstrat, nu mai am foarte multe de spus! Vreau sa am curajul sa fiu si atat! Asa cum sunt! Cu bune, cu rele, ca oamenii sa ma stie si eu sa-i stiu pe ei exact in felul acesta.
Cad mastile, Si totul iese la lumina!
Ar fi bine sa fim pregatiti cat de cat pentru acest moment!
Caci iata, deja ne ascultam altfel, deja ne intelegem altfel, deja nu mai avem nevoie de prea multe cuvinte! Si e bine asa... de ce sa nu fie bine?! E bine, e foarte bine!
Si da... O SA FIE BINE!
Si, pana la urma, de ce sa nu fie totul pentru mine? Asa, pur si simplu, in sensul de a multumi si nu a astepta nimic altceva in schimb? De sa nu fie cantecul acela pentru mine, daca eu asa simt? De ce sa nu ploua afara fiindca sunt eu trista, daca simt ca cerul si ploaia sunt parte din mine? De ce sa nu ninga afara pentru mine, daca eu il iubesc pe Esenin si simt ca ninge fix cand ma gandesc eu la el? De ce nu ar fi posibil sa fie fix o astfel de cumunicare si cu natura, cu ploaia, cu zapada, cu visele, cu cantecele, cu marea, cu caii, cu pisicile, cu printii si cu zanele? De ce sa nu fie fix asa... daca eu asa simt?! Ooooffff, cate minunatii a lasat Dumnezeu la indemana omului... dar am uitat de ele, ne-am departat si nu stim sa facem altceva decat sa le respingem. Dar daca le-am iubi, daca le-am respecta, daca le-am vorbi, daca le-am mangaia, daca le-am chema... cum ne-ar asculta, cum am mai comunica unii cu altii, cu noi insine, cu stelele, cu universul, cu Ingerii, cu galaxiile... ce minunatie si ce magie ar mai fi... Si cata, cata, cata dragoste cat de multa impacare si bucurie!!!
Da, a fost asa, un fel de confesiune dupa o zi de 12. 12. 12 ...
Sa visati frumos! Noapte buna!
Asculta Radio Vocea Sufletului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu