neputintele

in zilele mohorate ale lunii lui februar

cu cateva saptamani inainte de a se naste iar si iar

obisnuia sa se cufunde intr-un nesfarsit tunel 

oamenii incepusera sa-si puna 

intrebari serioase legate de disparitiile ei

si de coincidentele care se iveau ori de cate ori se ascundea

dupa prafuitele cortine decolorate 

cu aripi intunecate si ciocuri 

de catifea.

nu intelegea aproape nimeni cum se face ca, 

de fiecare data cand era reabsorbita de acel misterios tunel-

soarele reaparea pe cer.

se intorcea epuizata

cu cearcane violacii in jurul ochilor-

isi refacea atent prieteniile, prioritatile, insingurarile

si cel mai mult o-mpovarau 

bolnavicioasele insinuari-

atunci se fereca in imperiul unui cerc

in care nu mai putea patrunde nimeni

in afara celor invitati-

isi cerea iertare fiecaruia in parte

pentru neputinta de a-i face sa inteleaga si sa simta cu adevarat

ale universului tainice soapte.

taia fara urma de mila

legaturile ce cautau sa o posede

iar in somnul acela adanc in care cadea-

pe acel taram neasteptat de familiar-

cineva drag ii canta iar si iar:

mie-mi ploua zborul cu pene...