"Si in acest timp m-am descoperit plin de vise.
Venisera in mine pe tacute, ca apa izvoarelor, si la inceput nu am inteles dulceata care ma inunda. Nu era nici glas, nu erau nici imagini, ci doar sentimentul unei prezente, al unei prietenii foarte apropiate si de pe acum jumatate ghicite. Pe urma am inteles si m-am abandonat cu ochii inchisi, vrajilor memoriei mele. Exista undeva, un parc incarcat de brazi negri si de tei, si o casa veche pe care o iubeam. Nu mai eram trupul acela naufragiat pe o plaja, ma orientam, eram copilul acelei case, plin de amintirea miresmelor ei, plin de racoarea vestibulelor ei, plin de vocile care o insufletisera. (...)
Ah! miraculosul unei case care nu sta in aceea ca ea te adaposteste sau te incalzeste si nici in aceea ca esti posesorul zidurilor ei, ci in faptul ca ea a depus, cu incetul, in noi, acele provizii de dulceata si tandrete. Ca a format in strafundurile inimii acest tufis intunecat din care se nasc, la fel cu apele izvoarelor, visurile."
Antoine de Saint- Exupery, "Pamantul oamenilor"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu