visez marea
visez tot mai des marea
fluturandu-si valurile transparentei
spre impietritul zidit impietrit
trup al meu
sa te scufunzi
sa te scufunzi in tine insuti
pana la epuizare
sa rascolesti geamandura crugurilor
si sa treci dincolo
pana cand iti amintesti de tine
un fel de cal alb
fiind-
sa-ti urnesti tot mai spre larg
provocarea
pana unde nici cu ochiul abscons
nu mai zaresti
zarea ...
cata singuratate
cata serenitate
neexprimata-
si ce surpriza
caii-
aici
numai cu ei ma mai inteleg
valuri inspumate- coamele lor
explorari nebanuite
pacat
pacat
ca el are dreptate mereu:
pacat ca ne-am batut joc
si de cai... - spune el.
dar pana la urma
nimic nu ramane fara de plata
in acest dans al astrilor reci
in care nu ne incredem
mai niciodata
si acesta e cel mai trist aspect
dintre toate
ca nu am invatat sa oprim
din radacina
furtuna-
am zarit in larg
un val
ca o gura flamanda de furnico-leu
intarcat
am inchis repede usa
nu stiu cum se face
ca poti gasi o usa in largul marii-
si am auzit dincolo de ea
doar ragetele unei fiinte turbate
suspinand de dorul blandetii acolo
in neantul infiorator
de carunt
au imbatrinit turbarile in noi-
inca dam piept in piept
cu splendori si grozavii
din acestea
si pasind stancaci
pe tarmul tineretii fara de batranete
si al vietii fara de moarte
imbatranim instantaneu-
am reusit s-o facem
si pe asta.
iata un tinut sfasiat
de aceiasi balauri
si aceeasi muma salbatica
a padurii
o usa inchisa nu inseamna nimic -
cata vreme-n valea plangerii
sculptam aceleasi degete aratatoare
am invatat?!
nu am invatat nimic-
nici macar sa pasim pe nisipul marii
fara
sa-i impovaram
stralucirea.
am invatat doar sa pieptaanam caii
sa le admiram
gratia
nobletea
descantecul legendarului nimb-
in rest
mai nimic-
am mai invatat
sa inchidem
aceeasi usa
dar nici macar nu stim
daca la timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu