in seri ca acestea...

Ma gandesc de cand m-am intors acasa:

acelasi spectacol- alt spectacol...
aceiasi oameni- alti oameni...
aceiasi actori- alti actori...

Aceiasi. Altii. Mereu.
Aici e maretia teatrului. El ESTE, nu A FOST (cum se intampla in film).

Cand iese- iese si ne asteptam pe la fumoar (chiar daca nu fumam unii dintre noi), mai schimbam o vorba apoi plecam fericiti pe la casutele noastre.
Cand nu iese, nu ne asteptam...Iesim separat, fiecare. Nu avem chef de discutii, de schimb de zambete, de nimic... Am vrea sa vorbim poate despre spectacolul de data trecuta, cand a iesit, dar stim ca nu se face. Ce a fost a fost, iar legat de ceea ce ESTE, well, we have to deal with it somehow- vorba Profesorului celui iubit de toti.

Intrebarea care ma macina ar fi urmatoarea:
De ce uneori ne intalnim, alteori nu?
De ce uneori se leaga ceva minunat intre noi, alteori nu?
De ce uneori comunicam pana intr-acolo ca inspiram maretia secundei exacte, alteori nu?

Si raspunsul e acelasi: increderea sau egoul.
Despre asta e vorba si in teatru si in viata, mai mereu.

Cand fac ceva sa ies in evidenta, risc sa stric momentul. Cu alte cuvinte, nu mai conteaza ce se naste intre mine si tine ci contez doar eu. Publicul (educat de mine) simte si nu reactioneaza. Cel mai putin educat (tot de catre mine) reactioneaza pentru ca asa il invat eu. Iar eu, in loc sa fiu prezent, sa fiu aici si acum, atent si deschis catre tot si toate in situatia data, ma gandesc la ei si la ce ar trebui sa-mi daruiasca ei sau la ce ar trebui sa fac eu pentru a-i recuceri din nou. Si cand colo, in loc sa fiu prezent, eu sunt cu mintea in alta parte. Fiindca astazi ei nu-mi mai daruiesc ce mi-au daruit data trecuta (deoarece simt ca nu sunt autentic) eu aleg SA FORTEZ. Numai ca nici asta nu tine. Eu zbier, el zbiara, el forteaza, eu fortez si deodata cel care vorbeste autentic, singurul care e pe faza- e perceput ca nuca in perete de majoritatea celor de pe scena sau din sala. Daca ceilalti se dumiresc si il urmeaza, trebuie ca ei sa indrazneasca sa recladeasca totul de la inceput, sa o ia de la capat doar pentru ca pe drum unul s-a gandit sa fenteze. Daca ceilalti nu-l urmeaza, se pot obtine niste aplauze anemice ale celor mai spalati pe creier (daca-mi permiteti), care reactioneaza doar la glume de prost gust, mai putin la ceea ce numesc marii profesori de teatru comedie adevarata.

Cand suntem impreuna, cand ne deschidem intregii lumi (si intregului univers)- ne intalnim si e magic, ne iubim- suntem iubiti si dormim noaptea linistiti.
Cand suntem fiecare cu treaba lui, ne cuprinde un fel de tristete, o jena, o frustrare, uneori o furie, un fel de revolta fata de celalalt, caci de buna seama numa el e de vina si atunci, in loc sa (ne) rezolvam problema, obstacolul, rezistenta din noi insine, ne departam din ce in ce mai mult... Si desigur, ar fi atat de multe de spus pe aceasta tema. S-au scris volume intregi.
Cand ne intalnim, e iubire, e sinceritate, e magie, e nastere... e teatru, e adevar, e arta.
Cand nu ne intalnim... nu ne intalnim. Nici in noi, nici intre noi. Cine sa fie de vina?

Ce bine ar fi daca, in loc sa fortam aceasta intalnire, ne-am propune sa ne trezim simturile acum si aici, incasand fiecare sunet, cuvant, vibratie, gand, gest sau privire, lansadu-le sa ne modifice in interior fara niciun fel de teama, de neincredere, de frica... Dar pentru asta e nevoie de incredere.

Astazi nu ne-am intalnit... parca am venit fiecare de pe alta planeta. :) Pret de cateva momente m-a cuprins tristetea... apoi am zis: Asta e. Tocmai de asta am ales acest drum. I have to deal with it somehow. Si pana la urma, si asta e tot o lectie...

Apoi am revenit acasa si m-am reintalnit cu mine.
Si a fost bine sa inteleg aceste intelesuri intelegandu-le din nou...
Si e bine. Si maine poate o sa fie mult mai bine. Maine poate ca o sa ne intalnim...

"Dupa parerea mea- a spus- trecerea spre o calitate noua e posibila prin eliminarea tuturor impuritatilor, a tuturor mijloacelor ieftine, neconvingatoare, printr-o cunoastere profund ancorata in realitate a personajului pe care il interpretezi, prin intelegerea superioara a telului pentru care el lupta si prin profunzimea exprimarii acestei intelegeri... Si prin concretizarea posibilitatii de a realiza simtaminte si ganduri mari cu mijoace foarte simple." Toma Caragiu

Toma, mai stii visul acela in care ma alergau mistetii printr-o padure si am urcat intr-un pom si tu ai venit printre ei, fara frica, ti-ai apropiat obrazul de scoarta copacului aceluia incredibil de vertical, de parca-l ascultai si m-ai privit in ochi si ai privit pana in adanc in frica si mi-ai spus o parte dintr-un celebru monolog si ai mai spus apoi: o sa fie bine?
Mai stii, Toma? Mai stii?!
In seri ca acestea ma gandesc mult la tine... :) Si la toti cei cu care ma intalnesc, uneori...