insa care din noi suntem noi?

"Pentru a intelege mai bine reactiile irationale pe care le avem in fata oricarui lucru necunoscut, eu ma intorc intotdeauna la gandurile copilariei, cand sufletul nu era inca imbacsit de prejudecati si refulari artificiale. Imi amintesc setea masochista cu care o puneam pe mamica sa-mi citeasca povesti despre tot felul de feti-frumosi pe care un tovaras de lupta sau de calatorie ii omoara, iar peste trei zile vreo zana ii invia cu apa vie. Pe de o parte imi placea sa stiu ca acest Fat-Frumos va invia, iar pe de alta nu stiam unde sunt acei cai care manaca jaratec, ca sa pot sa pornesc in cautarea apei vii. De obicei, eu plangeam la aceste povesti si mamica trebuia sa ma linisteasca in poala ei. Ea insa nu stie nici pana azi ca eu nu plangeam atat de mila lui Fat-Frumos, cat de mine si de ea, care trebuia sa murim dar nu aveam apa vie. Cand am crescut mai mare si orice nadejde de a mai gasi acei munti de dupa noua mari si tari, care se bat cap in cap si unde pasare zburatoare n-a zburat, pentru a afla apa vie s-a spulberat, am urat orice poveste despre tineretile fara batranete si viata fara de moarte, ca pe cele mai sadice unelte de tortura inventate vreodata impotriva omului.
Insa care din noi suntem noi? Cel de atunci, cel de acum, cel de mai tarziu? Cu cata usurinta trecem de la visurile copilariei la teribilismul pubertin, de la existentialismul adolescentei la uniforma familistului care tremura pentru postul sau de munca... Budistii erau convinsi ca omul este intotdeauna altul, nascandu-se neincetat, dupa cum smantana rezulta din lapte si din smantana untul. Stanescu insa spunea ca omul este ceea ce-si aminteste despre sine. 
Cine suntem noi, cine este acea pata de sange care vorbeste, dupa expresia aceluiasi Stanescu, trantinta ca o haina in patul neputintei? (...) Da, omul este ceea ce-si aminteste despre sine, dar, in acelasi timp, este si ceea spre ce tinde."

"Totusi, omul nu este doar ceea ce isi aminteste despre sine, ci mai este si ceea spre ce tinde. Insa idealul trebuie sa fie de asa natura, incat sa nu ajunga vreodata sa poate fi inghitit de trecut. Ca si in cazul pacientului englez, ceea spre ce tinde majoritatea oamenilor se intoarce, in cele din urma, ca un bumerang impotriva lor insisi. Adica, in afara de nemurire si sfintenie, nimic nu poate cunoaste o ascendenta nelimitata. Toate celelalte pot fi distruse intr-o clipa de un accident exterior, declansand regresul umilitor spre suferinta nesfarsita."

Savatie Bastovoi, Intre Freud si Hristos

Si, pentru ca de cateva zile imi suna doar melodia asta in cap... 
Si pentru ca, intr-un mod exceptional, are si ea rostul ei in postare...
Noi nu prea stim sa iubim: asta mi-e din ce in ce mai clar.
Noi nici cand credem ca iubim, de fapt nu iubim. Nici pe noi insine, nici unii pe altii. 
Copiii sunt singurii care isi mai amintesc ce este aceea: a iubi!
Copiii si Sfintii Parinti. Si probabil mai sunt vreo cateva exceptii...

Sa ne fie noaptea buna cu Ingerul aproape. Ca fara el se pare ca e doar noapte.
De n-ar sadi Bunul Dumnezeu si o samanta de nadejde atunci cand ne ingaduie sa ne privim adancul cel intunecat, ne-am prabusi intr-o miime de secunda...