"Glasuri, glasuri. Asculta, inima a mea, cum numai sfintii de odinioara
stiau sa asculte: asa incat uriasa chemare
sa-i inalte de la pamant; iar ei sa ingenuncheze din nou,
fara macar sa bage de seama ce li s-a intamplat. Asa ascultau.
Nu ca ai putea suporta in urechi glasul Divinitatii, nici pe departe.
Dar asculta macar zvonul care se isca necontenit din tacere.
Iata, de pilda, acum razbeste spre tine dinspre cei morti
inainte de vreme. Nu-i asa ca oriunde ai intrat,
in bisericile Romei sau ale Neapolelui,
ei ti-au istorisit molcom destinul lor? Ba inca uneori
cate o inscriptie s-a agatat de tine foarte staruitor,
precum recent cea de la Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? Sa inlatur putin cate putin
valul de inselatoare aparenta care le acopera chipul
si le stanjeneste uneori libera miscare in spatiu.
Intr-adevar, pare straniu sa nu mai fii pe pamant,
sa nu-ti mai exersezi abia invatatele deprinderi,
sa nu mai dai florilor si celorlalte lucruri tie promise
un inteles omenesc viitor; sa nu mai fii
ceea ce prea dumnezeiestile maini te-au creat
si chiar numele sa ti-l lepezi ca pe o jucarie stricata.
Ciudat sa nu-ti mai doresti dorinta. Ciudat
sa vezi cum lucrurile isi destrama alcatuirea
si plutesc bezmetic in spatiu. Nu e, totusi, atat de usor sa fii mort,
sa treci prin atatea vami ale vazduhului pana cand, treptat, sa simti
un pic de eternitate."
Rainer Maria Rilke, Elegia 1 (fragment)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu