revolutia- asa cum o vad eu sau despre un vis ce merita coborat in aceasta lume

Un vis ce merita coborat in aceasta lume:

Se facea ca noi, astia "nebunii" de ne-am propus sa salvam lumea cantam aria asta celor care distrugeau lumea. Era o stare de spirit minunata, pentru ca schimbam lucrurile cantand, iar nu razboindu-ne. Dar si pentru ca stiam ca astazi, acum, in acest prezent, numai asa vom putea invinge! Si in timp ce cantam noi aceasta arie, cladirile comuniste parasite de oameni se prabuseau, pur si simplu... si in urma noastra ramanea o stare de eliberare, de incredere, de renastere, de BINE.

Revolutia aceasta e musai sa fie una culturala. 
Din aceasta pricina si concertele care au avut loc la mai toate manifestatiile din tara! 
Revolutia asta e musai sa fie una a pacii, a bunui simt, a bunului gust. 
Multumesc, con-frate Mozart, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi! 
Multumesc oamenilor de pretutindeni care au facut posibila renasterea viselor mele! 
Multumesc slujitorilor care se afla de partea binelui- oriunde s-ar afla ei. Fie in aceasta lume, fie in minunatele lumi paralele! 

Nu cred ca visele ar trebui povestite pe blog si arareori mai cred ca visele ar trebui coborate in aceasta lume. Ele sunt taina din adanc a povestii sufletului noastru iar taina, pentru a capata putere, e bine sa ramana o taina! Dar sunt momente in care lumea aceasta are nevoie disperata de aceste vise, e atat de insetata dupa ele incat trebuie, din cand in cand, sa-i dai un strop de incredere, de apa vie. Cata vreme mai exista in adancul noastru astfel de vise, lumea mai poate fi salvata!
Asa sa ne-ajute bunul Dumnezeu!

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

Synopsis: Figaro tells Cherubino that he must give up his easy life and his women and become a soldier.

Non più andrai, Figaro's aria from Le Nozze di Figaro

Non più andrai, farfallone amoroso,  You won't go any more, amorous
                                                       butterfly,
Notte e giorno d'intorno girando,       Fluttering around inside night and day,
Delle belle turbando il riposo,         Disturbing the sleep of beauties,
Narcisetto, Adoncino d'amor.            A little Narcissus and Adonis of love.
Non piu avrai questi bei penacchini,    You won't have those fine feathers
                                                      any more,
Quel cappello leggiero e galante,       That light and jaunty hat,
Quella chioma, quell'aria brillante,    That hair, that shining aspect,
Quel vermiglio donnesco color!          That womanish red color [in your face]!
Fra guerrieri, poffar Bacco!            Among soldiers, by Bacchus!
Gran mustacchi, stretto sacco,          A huge moustache, a little knapsack,
Schioppo in spalla, sciabla al fianco,  Gun on your back, sword at your side,
Collo dritto, muso franco,              Your neck straight, your nose exposed,
Un gran casco, o un gran turbante,      A big helmet, or a big turban,
Molto onor, poco contante.              A lot of honour, very little pay.
Ed in vece del fandango                 And in place of the dance
Una marcia per il fango.                A march through the mud.
Per montagne, per valloni,              Over mountains, through valleys,
Con le nevi, e i solioni,               With snow, and heat-stroke,
Al concerto di tromboni,                To the music of trumpets,
Di bombarde, di cannoni,                Of bombards, and of cannons,
Che le palle in tutti i tuoni,          Which, at every boom,
All'orecchio fan fischiar.              Will make bullets whistle past your ear.
Cherubino, alla vittoria!              Cherubino, go to victory!
Alla gloria militar!                    To military glory!

dincolo de omenesc sau adevarata arta

"Am lucrat mereu cu convingerea, corespunzatoare temperamentului, ca in fond nu ar exista probleme nerezolvabile. Experienta mi-a dat dreptate, aratandu-mi deseori cum unii oameni pur si simplu treceau de o problema ce pe altii ii facuse sa esueze complet. Aceasta depasire, cum o numeam pe vremuri, s-a dovedit a fi in lumina experientei ulterioare o ridicare a nivelului constiintei. In campul vizual isi facea aparitia un interes mai inalt si mai larg, iar prin aceasta largire a orizontului, problema nerezolvabila isi pierdea din urgenta. Nu era rezolvata logic in sine insasi, ci palea fata de o directie de viata noua si mai puternica. Nu era refulata sau facuta inconstienta, ci doar aparea intr-o alta lumina, devenind astfel diferita. 

Ceea ce pe o treapta mai joasa ar fi creat ocazia pentru dezlantuirea celor mai salbatice conflicte si furtuni ale afectelor panicate aparea acum, privit de pe nivelul mai inalt al personalitatii, ca o furtuna dintr-o vale privita de pe varful unui munte inalt. Prin aceasta nu s-a diminuat cu nimic realitatea furtunii, insa nu te mai afli in ea, ci deasupra. Dar deoarece in privinta sufletului noi suntem atat la vale cat si la munte, ar putea sa para o iluzie nevorosimila ca cineva sa se poate simti dincolo de omenesc. Cu siguranta ca simtim emotia, cu siguranta ca suntem cutremurati si chinuiti, dar in acelasi timp este prezenta palpabil si o stare de constienta de dincolo, o stare de constienta ce impiedica identificarea cu afectul, o stare de constienta ce ia afectul drept obiect si care poate spune: stiu ca sufar. Ceea ce textul nostru spune despre inertie, si anume: Inertia de care nu esti constient si inertia de care esti constient sunt la o mie de mile departare una de alta- este perfect valabil si pentru afect.
Ceea ce s-a petrecut uneori in aceasta privinta, si anume faptul ca cineva s-a autodepasit, a devenit pentru mine experienta cea mai pretioasa. Invatasem intre timp sa inteleg ca cele mai mari si importante probleme de viata sunt in fond toate nerezolvabile; ele trebuie sa fie asa deoarece exprima polaritatea necesara, imanenta oricarui sistem autoreglant. Ele nu pot fi niciodata rezolvate, poti doar sa le depasesti. (...)

Fiecare om ar trebui de fapt sa posede acel nivel mai inalt cel putin sub forma de germene si sa poate dezvolta aceasta posibilitate in imprejurari favorabile. Observand evolutia psihica a celor care pe nesimtite s-au autodepasit parca inconstient, am vazut ca destinele lor au avut toate ceva in comun, si anume apropierea din afara sau dinauntru a ceva nou ivit din campul obscur al posibilitatilor; ei l-au acceptat si au crescut impreuna cu el. 
Mi s-a parut tipic faptul ca unii l-au acceptat din afara sau mai bine spus ca a crescut venind din afara, iar altii, venind dinauntru. Niciodata insa noul nu a fost exclusiv de domeniul exteriorului sau launtricului. Daca venea din afara, devenea traire profund launtrica. Daca venea dinauntru, devenea eveniment exterior. NICIODATA INSA NU A FOST PROVOCAT CU INTENTIE SAU VOINTA CONSTIENTA, CI MAI DEGRABA S-A APROPIAT CURGAND PE FLUVIUL TIMPULUI. (...)

Si ce faceam acesti oameni pentru a dobandi progresul eliberator? Din cate am vazut, nu faceau nimic (wu wei), ci lasau, asa cum invata maestrul LU DSU, ca lumina sa se roteasca dupa propria lege chiar daca omul nu abandoneaza meseria sa obisnuita. A lasa lucrurile sa se intample, actiunea in non-actiune, conceptul Sich- Lassen (a se abandona) al lui Meister Eckhart au devenit cheia cu care am reusit sa deschid usa spre aceasta cale: Psihic, trebuie sa poti sa lasi sa se intample. Pentru noi aceasta este o adevarata arta, din care nenumarati oameni nu inteleg nimic, deoarece constiinta lor intervine mereu ajutand, corectand si negand, fara sa poate in niciun caz lasa neperturbata simpla devenire a procesului psihic. - C. G. JUNG

toaca inimii mele

susurul sangelui
apa adancului
crugul cetoaselor vene
glasul pamantului
pecetea vesmantului
ritmul stramosestilor gene

o muzica din care nu stiam ca fac parte
cuvanta in mine
un glas necunoscut pe de-a-ntregul trezeste seara de seara
o amintire

aud ganduri pe care refuz sa le simt-
arareori plang lacrimi care potolesc setea de razbunare a fratelui vant
iar cel mai adesea pasesc cu talpa pe carbunii aprinsi
ai celui mai invinuitor gand

si nimeni de n-ar judeca 
pe nimeni-

caci n-avem cunostinta de imperiul cel nevazut
din care cerbii cei insetati se adapa
mai inspre seara, mai inspre amurg
si nici de vulpile cele sirete
pregatite sa-ti strecoare in ritmul povestii
o inasprire
o invrajbire
o impovaratoare corvoada

si totusi-
cand ma scufund acolo
in ungherul cel mai saracacios al inimii mele
aud inima unei alte fiinte
ce-n fiecare dimineata se trezeste
si-n fiecare dimineata bate toaca
si-n fiecare dimineata pot  deslusi acolo, daca ma scufund-
o sfanta tainica 
liturghie

numai noaptea-
numai noaptea, ceea ce aud
nu mai poate fi pus nicidecum in cuvinte

intinerim instantaneu 
cand izvorul curcubeului de viata neinceput
picteaza surasul cel bland al lui Dumnezeu 
pe ridul din fasa-nasprit de prea multa durere 
ce ni se scurge 
din rana

caci intre o poveste si-o amintire 
ne mai ramane in acest prezent uituc 
doar dreptul la taina

cand merg sa fac, atunci vine harul

Dacă se întâmplă să pierd această stare de prezenţă, cum poate fi recâştigată?

- Te întorci imediat: "O, Doamne, am greşit! Iartă-mă, Doamne!" Nu te lăsa deloc: "Ce, să las să mă mănânce fiara fără să mă apăr deloc? Nu! Dacă se poate, să-l birui eu pe el!" Că asta vrea Dumnezeu, să te întorci tu şi lasă mai departe pe Hristos!

Vreau să înţelegeţi că nu se poate mântui omul prin puterea lui, dar faptele bune Îl biruiesc pe Dumnezeu, Îl moaie pe Dumnezeu. Dacă ne iubeşte?! Omul a fost creat de Dumnezeu cu voinţă liberă, cu raţiune şi simţire. Eu deliberez, gândesc să fac cutare şi apoi trec şi fac. Dar eu, cât gândesc să fac, pot să gândesc oricât, dar dacă nu merg să fac, nu se întâmplă nimic! Când merg să fac, atunci vine harul! "Dai voinţă, iei putere!", cum zice la Proorocul Isaia. Mereu voieşti, mereu vine harul.

(Ne vorbeşte Părintele Arsenie II, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 52-53)

preluat de pe :doxologia

ORDO la SIBIU

inverzeste pustiuri

“Dar recunoscător îți este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el și nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credința ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzește pustiuri, îndulcește lacrimi și înseninează singurătăți.” Emil Cioran

tine-te de inger

„Să nu vinzi nimic din taină, nici pentru mustrări, nici pentru laude. 
E mai bine să nu fii nimic, decât să fii eroul altora. 
Ţine-te de înger şi vezi-ţi de treabă!”

Parintele Arsenie Papacioc

"Pe vremuri, cand mi-era urat dormeam cu ingerul de gat..." :)

despre lupta dramatica pe care o ducem cu Dumnezeu

"(...) Așadar, cea dintâi trăire pe care o am este simțirea unei piedici de netrecut care este înaintea mea, a micimii mele, prin urmare, simțirea Dumnezeului transcendent și trăirea luptei dramatice pe care o duc cu Dumnezeu. Ia închipuiți-vă un om care lovește aerul cu pumnul. Acesta nu întâmpină nici o împotrivire și poate foarte ușor să-și îndrepte mâna unde crede. El lovește în aer. Nu pățește nimic. Nu simte că ceva se împotrivește mâinii lui. Când însă ai un adversar, imediat te încordezi. Pumnul tău imediat se întărește. Mușchii tăi, îi vezi, se încordează și ei. Găsești o împotrivire. Înțelegi că lovești sau că vei fi lovit. Simți imediat că lovești și că ești lovit. Când nu am simțirea acestei lupte cu Dumnezeu, înțelegeți că încă nu am început deloc să mă rog.

Să presupunem totuși că am început să ne rugăm și simt că am de dus această înfricoșată luptă cu Dumnezeu, că am intrat mai mult în luptă, că mi-am pus mănușile în mâini și încep să-L lovesc pe Dumnezeu. Opune rezistență Acela, opun rezistență și eu și se pune problema fie voi învinge, fie va învinge. Nu este cu putință decât fie să cad jos scăldat în sânge, fie să Îl biruiesc pe Acela și să-mi spună: „M-ai biruit!” Să mi se predea, cum a făcut cu toți sfinții care L-au făcut pe Dumnezeu orice au voit.

Dacă mă voi opri, voi fi o făptură zdrobită, voi fi un om pentru totdeauna ratat. Nu pot să spun că muncesc, că trăiesc sau că mă rog, dacă nu voi birui în această luptă. Cu cât mai mult, dacă nici nu am început lupta. Să presupunem, așadar, că am toată această simțire, toată această trăire. Am intrat în luptă. Încep să mă lupt cu Dumnezeu. Luptându-mă cu Dumnezeu, simt că această luptă a mea, nu are loc cu pumnii mei, cu mâinile mele, cu picioarele sau cu orice altceva, ci se face cu mintea mea. Se face cu duhul meu, cum spunem, se face cu partea inteligibilă.   

Ceea ce poate să se unească cu Dumnezeu este duhul meu. Or, duhul meu – „pentru faptul că aceștia sunt numai trupuri”, zice – duhul meu devine trup în viața noastră de zi cu zi. Duhul nostru care are proprietatea urcușului, a tinderii spre înalt, a înălțării și a unirii cu Duhul Sfânt – drept care se împlinește ipostasul lui – duhul meu învață să trăiască în sărăcie, să trăiască în josnicie, în țărână. Și ce îl preocupă? Îl preocupă voia mea și se frământă cu ea. Îl preocupă ce voi mânca, ce voi scrie în acte, cum voi depăși problema că vor să facă drumuri în Sfântul Munte, cum una, cum cealaltă. Și duhul meu devine acte, duhul meu devine drum, duhul meu devine voie, duhul meu devine orice altceva. Devine trup! Devine înghițit de către puterile mele sufletești și nu mai pot face nimic cu Dumnezeu! Pentru mine Dumnezeu este neatins, este impalpabil."

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)

Cititi intreg articolul aici:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-se-simte-unul-care-se-roaga-ce-simte-el-ca-este-rugaciunea

acel elan de iubire pura

In caz ca ne mai intrebam ce ne lipseste... :)

"Hristos e iubire si nu cere decat iubire.
Voi, astilalti, vorbiti si azi ca niste minti smintite si ca niste negustori. Ati ramas aceiasi ca in pustiul Sinai, ganditi tot ca Simon Magul. Inima voastra nu s-a schimbat. Din lehamite sau din dragoste pentru pace, vreti sa va supuneti Bisericii, dar nu-l iubiti cu adevarat pe Hristos, pentru ca nu sunteti dispusi sa suferiti ca sa-i meritati dragostea. 
- Preasfinte Parinte, l-a intrerupt Sabbatai, pe un ton aproape furios, oare nu am suferit destul? Orasul nostru sfant a ars, mamele evreice au fost constranse sa se hraneasca chiar cu carnea copiilor lor, patria ne-a fost smulsa, suntem decimati, despuiati, exilati in cele patru colturi ale pamantului. Atatea secole de dureri si umilinte nu sunt suficiente ca sa domoleasca mania celui ucis de noi?
- Ar putea sa fie destul daca v-ati primi martiriul cu recunostinta, precum criminalul ce priveste cu ochii deschisi dreapta pedepsire. Din pacate, in inimile voastre otravite de ura ati simtit aceste persecutii ca pe niste razbunari si nu ca pe fructul si leacul pacatului. Iata de ce suferintele voastre nu vi le puteti atribui pe merit. Voi nu concepeti decat rau contra rau, binefacere in schimbul binefacerii. Va lipseste acel elan de iubire pura care isi trage bucuria chiar din suferinta, care daruieste in mod liber totul celui ce ii fura o parte, care plateste insutit cu bine raul ce i s-a facut. Numai cu pretul acestei iubiri poate fi recastigat Iisus."

Giovanni Papini, Martorii Patimilor

"chinul iubirii"

Frica de Dumnezeu nu este doar frică de pedeapsă, care poate fi înlăturată de lacrimi. Este, de asemenea, frica de a pierde iubirea Sa. Sfântul Isaac numește iad starea în care omul conștientizează faptul că a păcătuit împotriva iubirii: “chinul iubirii” este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă. Atât iubirea, cât și frica de Dumnezeu pot da naștere stării înaintemergătoare necesare pentru mântuire, și aceste izvoare diferite iau în considerare varietatea de stări omenești, și se manifestă în forme diferite:

“Unul se smerește din frica de Dumnezeu și altul se smerește din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoțită de simțiri bine orânduite și o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate și o inimă ce crește și nu mai poate fi înfrânată.”

Isaac zugrăvește relația dintre omenire și Dumnezeu ca fiind asemănătoare cu cea dintre un copil și un părinte iubitor, dar drept. Copilul simte pentru Dumnezeu atâta iubire, cât și frica de a-L nemulțumi. Această frică previne mulțumirea de sine, fiindcă a fi încrezător în sine “este ca și cum omul ar fi luat otravă de moarte. Căci până și la fiii cei adevărați și nemincinoși zece părți de dragoste trebuie amestecate cu cinci părți de frică”.  Omul desăvârșit trebuie să afle echilibrul cuvenit între nădejdea născută din pocăință și teama de puterea lui Dumnezeu. Imitarea milei lui Dumnezeu ajută la găsirea și menținerea acestui echilibru, de vreme ce este “durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]”. Conștientizarea milei lui Dumnezeu si pocainta pentru faptul ca L-a intristat si s-a despartit de Dumnezeu prin pacat duce la lacrimi in timpul rugaciunii. Ele sunt un semn ca pocainta sufletului a fost acceptata si sufletul a inaintat catre "pamantul curatiei stravazatoare"

(Hannah Hunt, Plânsul-de bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, 2013, pp. 243-244)

preluat de pe: doxologia.ro