"(...) Așadar, cea dintâi trăire pe care o am este simțirea unei piedici de netrecut care este înaintea mea, a micimii mele, prin urmare, simțirea Dumnezeului transcendent și trăirea luptei dramatice pe care o duc cu Dumnezeu. Ia închipuiți-vă un om care lovește aerul cu pumnul. Acesta nu întâmpină nici o împotrivire și poate foarte ușor să-și îndrepte mâna unde crede. El lovește în aer. Nu pățește nimic. Nu simte că ceva se împotrivește mâinii lui. Când însă ai un adversar, imediat te încordezi. Pumnul tău imediat se întărește. Mușchii tăi, îi vezi, se încordează și ei. Găsești o împotrivire. Înțelegi că lovești sau că vei fi lovit. Simți imediat că lovești și că ești lovit. Când nu am simțirea acestei lupte cu Dumnezeu, înțelegeți că încă nu am început deloc să mă rog.
Să presupunem totuși că am început să ne rugăm și simt că am de dus această înfricoșată luptă cu Dumnezeu, că am intrat mai mult în luptă, că mi-am pus mănușile în mâini și încep să-L lovesc pe Dumnezeu. Opune rezistență Acela, opun rezistență și eu și se pune problema fie voi învinge, fie va învinge. Nu este cu putință decât fie să cad jos scăldat în sânge, fie să Îl biruiesc pe Acela și să-mi spună: „M-ai biruit!” Să mi se predea, cum a făcut cu toți sfinții care L-au făcut pe Dumnezeu orice au voit.
Dacă mă voi opri, voi fi o făptură zdrobită, voi fi un om pentru totdeauna ratat. Nu pot să spun că muncesc, că trăiesc sau că mă rog, dacă nu voi birui în această luptă. Cu cât mai mult, dacă nici nu am început lupta. Să presupunem, așadar, că am toată această simțire, toată această trăire. Am intrat în luptă. Încep să mă lupt cu Dumnezeu. Luptându-mă cu Dumnezeu, simt că această luptă a mea, nu are loc cu pumnii mei, cu mâinile mele, cu picioarele sau cu orice altceva, ci se face cu mintea mea. Se face cu duhul meu, cum spunem, se face cu partea inteligibilă.
Ceea ce poate să se unească cu Dumnezeu este duhul meu. Or, duhul meu – „pentru faptul că aceștia sunt numai trupuri”, zice – duhul meu devine trup în viața noastră de zi cu zi. Duhul nostru care are proprietatea urcușului, a tinderii spre înalt, a înălțării și a unirii cu Duhul Sfânt – drept care se împlinește ipostasul lui – duhul meu învață să trăiască în sărăcie, să trăiască în josnicie, în țărână. Și ce îl preocupă? Îl preocupă voia mea și se frământă cu ea. Îl preocupă ce voi mânca, ce voi scrie în acte, cum voi depăși problema că vor să facă drumuri în Sfântul Munte, cum una, cum cealaltă. Și duhul meu devine acte, duhul meu devine drum, duhul meu devine voie, duhul meu devine orice altceva. Devine trup! Devine înghițit de către puterile mele sufletești și nu mai pot face nimic cu Dumnezeu! Pentru mine Dumnezeu este neatins, este impalpabil."
(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)
Cititi intreg articolul aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu