in legatura cu virtutea dragostei

În legătură cu virtutea dragostei îmi vine acum în minte pasajul din Evanghelia Sfântului Ioan, în care Iisus spune: “Cel ce Mă iubeşte va împlini poruncile Mele şi Tatăl Meu şi Eu vom veni în el şi Ne vom face lăcaş în el” (Ev. Ioan 14,23). Părinţii duhovniceşti subliniază mereu că această cale este, înainte de toate, împlinirea poruncilor lui Hristos. Şi prin aceasta observăm că se trezesc în noi patimile. De aceea, adeseori când ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus, irump în noi tot felul de gânduri pătimaşe, în timp ce, în mod normal, dorm.

Cu toate acestea, calea începe cu pocăinţa şi cu o fidelitate din ce în ce mai mare faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi atunci dragostea va fi revelaţia prezenţei în noi a darului lui Dumnezeu.

Cel care începe prin a se pocăi are foarte multe şanse de a ajunge la adevărata dragoste. Dar cel care începe cu dragostea nu are experienţă şi există toate şansele să nu ajungă prea departe. În Scara Sfântului Ioan Scărarul se indică 30 de trepte, dragostea fiind tocmai ultima treaptă, pentru că, în fapt, în om nu este adevărată decât atunci când vine de la Dumnezeu.

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail Noica, Ed. Anastasia, 1994, pp. 164-165)

invatatura care vindeca si mangaie

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii mult iubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

Arhim. Siluan Visan

ah, gemui, pier...

"Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică ...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi ...

- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este EL!

-Care EL? Cine? Stai niţel!

EL, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier ...

- "Bine, zâmbi EL, ţine-Mă o clipă"

- Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer."

 

V. Voiculescu, Prizonierul

masura si ascultarea

"Fiecare dintre stihii isi pastreaza drumul sau si nu-si depaseste propria masura; asculta de porunca Stapanului si-si indeplineste lucrarea ei." - Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere

Părintele Savatie Baştovoi afirmă că etimologia cuvântului smerenie vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”. Sensul vechi al cuvântului smerit este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem.
Omul îşi poate defini în multe feluri „măsura”. Există un invariant al vieţii noastre, indiferent cine suntem şi ce facem sfârşim la fel. De aceea, măsura noastră este moartea. Smerindu-ne regăsim dimensiunile efemere, ne readucem aminte raporturile de mărime între noi şi univers.

Sa stam bine
Sa stam cu frica
Sa luam aminte!

senzatii printre crapaturile de veac

Ai avut vreodata senzatia clara ca ai pasit intr-o alta dimineata, intr-o alta viata, intr-un alt fel de timp? Si ca o vreme nu ti-ai dat seama de ce totul pare la fel si totusi, e atat de diferit? Ai avut vreodata senzatia clara ca cei de aici poarta chipul celor pe care-i iubesti si totusi, sunt atat de captivi unui alt fel de chip? Ai avut vreodata senzatia ca ei toti stiu ca vii acum dintr-un alt rasarit?
In prezenta lor nu simteai sa vorbesti, caci vorba ta mult prea mult ii putea tulbura. In prezenta lor nu puteai sa fii decat cat ingaduiau ei sa fii, altfel declansai amintiri de nesuportat. 

Ai avut senzatia ca aici totul e diferit, desi pare la fel, fata de lumea careia ii apartii? 

O lume care ti-a dat delete fix atunci cand ai invatat sa fii ceea ce esti- e aici. 
O lume care nu-ti poate suporta existenta, prezenta, felul cum iti porti haina-trup, mult prea simpla pentru "nobilimea" veacului acesta... Felul cum iti straluce privirea, cum taci, cum asculti. O vreme ai trait printre ei si ai fost una cu ei si ei te-au iubit- dar de-odata insasi legatura s-a tocit, s-a imbolnavit, s-a-nvechit. Apoi ceva s-a schimbat, o alegere ca un salt, un pas indraznet printr-o crapatura de veac. Ai disparut o vreme, retras pe culoarul veacului dinspre veac... Si cand, in sfarsit, universul si-a resetat cadrul, iata-te prezent printre cei ce stiu lumea asa cum tu n-ai aflat-o. Intr-o alta alegere, intr-o alta paralela, in acea paralela in care tu- zic ei- niciodata n-ai existat. Si acum, privind ochii celui pe care candva l-ai iubit, cel care candva te-a visat... stii ca esti pentru el doar un fel de strain, un fel de intrus cu sete dorit- dar neinvitat. Un "ceva" ca un junghi, un fior, o stare de rau necesar, un abur, un suspin niciodata constient acceptat. Si-n timp ce-l privesti luptandu-se cu amintirea unui timp care-n mintea lui niciodata n-a existat... vezi cu ochiul mintii tale povestea, momentul, intalnirea, felul cum isi incheia haina, camasa sau cum isi purta palaria. Felul cum amesteca laptele in cafea, coltisorul de dinte care aparea cand zambea... momentul cand l-ai intalnit, felul cum ati vorbit, ceasurile, orele, clipele, serile, amurgurile, diminetile, visele; sperantele prin puhoiul de ploi, prabusirile intr-un pantec gigant si plin de razboi... Si afli dintr-o data ca tot ce mai poti fi pentru lumea in care ai revenit e statutul blandului indraznetului revolutionar, al ne-supusului veacului mandrului crai. Caci toti te-au uitat, afara de Unu' ... iar pentru unii, dintre cei mai dragi, prezenta ta a ajuns sa fie chiar un fel de iad. Tocmai! pentru ca esti fix amintirea de care ei, in a-lege-rea lor, au uitat. Iar acum, ca ai patruns prin crapatura timpului aici, ai zdruncinat insasi legile universului. Daca nu cumva tocmai asta e legea legilor, paradoxal.

Esti ceea ce s-a intamplat din tot ce ei nu-si amintesc.
Esti ceea ce-au iubit candva, dar apoi a fost sters.
Esti cea care a revenit atunci cand nu mai exista.
Esti cea care ziditu-s-a in taina sa.

Esti cea pe care-au decupat-o din tot ce e lumesc.
Esti ceea ce s-a implinit din tot ce a fost sters.
Esti visul care profetea ce nimeni n-a notat.
Esti talmacirea zorilor de care au uitat.

Atunci cand te intorci la cei pe care ii iubesti si care au fost intorsi in timpul cand tu ai fost sters- nu poti sa plangi, nu poti sa te tulburi, nu poti sa disperi. Crapatura veacului in care-ai fost trimis a sters toate "setarile" astea. Si stii ca te-ai intors aici nu ca sa plangi, nu ca sa razi, nu sa fortezi, nu sa le amintesti. Caci aici totul e altfel, totul e schimbat, nimic nu mai e la fel cu ce a fost inainte sa fi plecat. Esti sters din timpul lor, esti ca si cand n-ai fost, esti mai ceva ca un simplu uitat. Esti strainul cu care n-au stiut niciodata ce-ar trebui sa faca, asa ca l-au expulzat. Dar tu ai aflat, intre timp ca ai fost re-trimis aici nu sa fortezi, nu sa le amintesti, ci sa fii printre ei doar cel care esti.

Si totusi, cum a fost posibil sa tasnesti atat de sigur si exact, tocmai printr-o crapatura de veac, inspre lumea care ti-a dat delete, inspre lumea aceea care te-au uitat?! Poate ca tocmai dragostea lor- a celor cativa care n-au putut sa te stearga de tot din amintirile lor- te-a adus inapoi, in aceasta lume de dureri si de dor.  Ai ramas in ei ca un abur, ca un stigmat, ca un fel de susur cald ce prin artere le curge. Caci numai ea, iubirea poate cheama iubire intocmai cum sangele cheama sange. Astfel, din tot ce-ai scris si relatat aici acesta, pare-se, e-aspectul cel mai important: ca unii te-au iubit in adevarul aspru in care-ai fiintat- si au crezut in tine mai ales atunci cand ai disparut printr-o crapatura de veac. Cum altfel te-ai fi putut reintoarce, daca insasi iubirea nu te-ar fi re-chemat?!

Asadar, iubeste de-acum inainte. 
Si-n rest, fa ce vrei cu luare-aminte.
Si mai ales, incearca sa retii invatatura care de-aici se desprinde.

cantec aroman musat

Am gasit traducerea unui minunat cantec aroman, 
traducere pe care o caut de cativa ani.

În 1985 poetul aromân Atanasie Nasta publica o antologie de poezie aromână, primul poet selectat fiind Mihail Nicolescu (1835 Târnova, Macedonia/Turcia -1865), cu 3 poezii, a ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.

Sclavulu (Sclavul)

Spune-ňi, bre gione, ocļul de-amură

ţi eşti tine un Armânaşu?

Budzăle-aroşe, muşata-ţi gură,

s'mi alaşi 'nă oară dulţe s'li başu.

(Spune-mi, măi june, ochiul ca mura

ce eşti tu un Aromân?

Buzele roşii, frumoasa-ţi gură,

să mă laşi o dată dulce să le sărut.)

Nu ştiu, bre gione, di cându tine,

ti vidzui prota, greu lîndidzîi,

de-atumţea somnul fudzi di mine,

ca ţeara, gione, ah mi tuchii!

(Nu ştiu, măi june, de când

pe tine te văzui prima dată, greu mă îmbolnăvii,

de atunci somnul fuge de mine,

ca ceara, june, ah mă topii!)

Iţido lucru ţ-il liau tru mînă,

tot îňi si pari că-i mîna ta

şi-atumţea lăcrăňi ca dit fîntînă

cură, bre gione, dit geana mea.

(Orice lucru pe care-l iau în mână,

tot mi se pare că-i mâna ta

şi atunci lacrimi ca din fântână

curg, măi june, din genele mele.)

Haide, bre gione, preacli s-nă faţim

un trup şi-un suflit doiļi s-avem,

aestă bană doiļi noi s-u treaţim

scafa di moarte doiļi s-u bem!

(Haide, măi june, pereche să fim

un trup şi-un suflet amândoi să avem

această viaţă amândoi să o trecem

paharul morţii amândoi să-l bem!)

Ţe easte gione, aistă tăţeare?

Ocļiul di 'năoară că ţe-l aplicaşi?

Ah, n-ai tri mine, n-ai vărnă vreare,

fudzî, fudzî, m-alaşi, mi vătămaşi?

(Ce este june, această tăcere?

Ochii de altădată de ce-i coborâşi?

Ah, n-ai pentru mine, n-ai vreo dorinţă,

fugi, fugi, mă laşi, m-ai ucis?)

- Ascultă ghine, feată mărată,

ştiu şi cunosc, tră mine ai doru,

ţi s’fac, sclavu escu, inima-i dată

jurai pri cruţe altei amoru!

(Ascultă bine, biată fată,

ştiu şi cunosc, pentru mine ai dor,

ce să fac, sclav sunt, inima-i dată

jurai pe cruce alteia amor!)

Aestă easte a mea tăţeare

şi ocļi dinoară tra ţea-li aplicai,

De-aţea tră tine nu-am altă vreare.

Ma ştii, ţe soro? Frate s'mi ai!

(Aceasta este a mea tăcere

şi ochii de altădată de aceea îi coborâi

 De aceea pentru tine nu am altă dorinţă.

Dar ştii, ce, soro? Frate să mă ai!)

preluat (cu multumiri) de AICI 

Fecioara Curata, Pe Tine Te Fericim

fata in fata cu inexplicabilul

Un inexplicabil pe care putini mai incearca in ziua de azi sa-l cucereasca!

"Dragul meu Amarel, dragutul meu,
bombonica mea, sufletelul meu,

Cum se poate, acum cand totul e pierdut, sa mi te tangui si sa ma intrebi daca afectiunea mea nu a fost cumva vorba goala de la bun inceput? Nici gand de asa ceva! Sa nu te indoiesti ca dragostea mea pentru tine sau dragostea ta pentru mine seamana ca doua picaturi de apa. Intotdeauna te-am dorit, asa cum si tu (prostule si amaratule) m-ai dorit pe mine. Singura diferenta e ca eu sunt mai puternic. Cred ca acum au sa mi te livreze intreg: sau poate doar o bucata. Daca te iubesc? Cum sa nu? Asa pulpita gustoasa mai rar.

Ai lasat un suflet sa-ti scape printre degete. Urletul de foame atatata dupa prada pierduta rasuna chiar acum si se pravaleste pe toate treptele Imparatiei Zgomotului, de tremura pana si Tronul din Adanc. Ma inceaca furia cand ma gandesc. Cat de bine stiu ce s-a intamplat in clipa cand ti l-au smuls din brate! Privirea i s-a limpezit brusc (nu-i asa?) cand te-a vazut pentru prima data- si a inteles ca pana atunci parte din el era a ta- si a stiut ca de-acum nu-l mai puteai atinge. Gandeste-te numai (si fie acesta inceputul agoniei tale) ce a simtit el in momentul acela; ca a fost ca si cum ii cazuse coaja de pe o rana veche, ca si cum se scutura de o carapace monstruoasa, ca si cum se dezbraca pe veci de o camasa grea de sudoare si mizerie care i se lipise de piele. Pe Iad, destul ne chinuie sa-i vedem in fiecare zi a vietii lor muritoare cum scot de pe ei hainele murdare si se balacesc in apa fierbinte mormaind de placere si intinzandu-si madularele. Ce sa mai zic atunci, de aceasta despuiere finala, de aceasta curatire completa?

Cu cat ma gandesc mai bine, cu atat ma ingrozesc mai tare. A scapat asa de ieftin! Fara indoieli sau temeri, fara verdict medical, fara sanatoriu, fara interventie chirurgicala, fara false sperante de viata; eliberare completa si instantanee. Pentru o clipa lumea intreaga parea sa ne apartina; suierat de bombe, case prabusite, miros greu si gustul explozibilului pe buze si in plamani, picioare frante de oboseala, inima inghetata de groaza, creierul inabusit de sange, carnea chircita de durere; si in clipa urmatoare totul s-a spulberat, s-a dus ca un vis rau, fara sa ne mai fie vreodata de folos. Nevrednicule care esti, te-au rapus si te-au dat de rusine! Ai bagat oare de seama cat de firesc - ca si cum pentru asta s-ar fi nascut- a intrat viermele tarator in viata cea noua? Cum toate indoielile i s-au aratat, cat ai clipi din ochi, ridicole? 

Cat de bine stiu ce-si spunea creatura! Fireste. Intotdeauna a fost asa. Ororile urmeaza mereu acelasi curs, dau din rau in mai rau pana ce te inghesuie ca-ntr-o gaura de sarpe, si apoi, chiar in clipa in care te simti deja strivit, iata! esti scapat din stransoare si totul se indreapta dintr-o data. Extractia doare din ce in ce mai tare si apoi dintele e scos. Visul se preschimba in cosmar si apoi te trezesti. Mori o moarte si inca una, si apoi te afli dincolo de moarte. Cum m-am putut indoi vreodata?

In clipa in care te-a vazut pe tine, atunci i-a vazut si pe Ei. Stiu foarte bine cum a fost. Ai dat inapoi impleticit, buimac si orbit, mai strivit de Ei decat l-a putut strivi pe el o bomba. Cata degradare!- ca acest bot de noroi vascos sa-si ridice capul si sa stea de vorba cu spirite din fata carora tu, spirit fiind, n-ai putut decat sa te retragi cu spinarea incovoiata. Ai sperat, poate, ca spaima si cutremurul in fata straniei lor privesti au sa-i amuteasca bucuria. Dar asta-i toata blestematia: pentru ochii muritorilor, Ei sunt si straini si nestraini. Pana in momentul acela nu avusese nici cea mai vaga idee despre cum arata Ei, ba chiar se indoia ca ar exista. Dar cand i-a vazut a stiut ca ii cunostea dintotdeauna si a inteles ca fiecare dintre Ei i-a stat alaturi in multe clipe ale vietii cand se crezuse singur, asa ca acum le-a putut spune, fiecaruia in parte, nu Cine esti tu? ci Deci tu erai in tot timpul asta? Tot ce sunt Ei si tot ce i-au spus in clipa intalnirii a trezit amintiri. Vaga senzatie ca fusese inconjurat inca de mic de prieteni care i-au locuit singuratatile se explica acum, in sfarsit; acea cantare din inima fiecarei experiente pure pe care memoria nu reusea sa o retina era acum in sfarsit recuperata. Recunoscandu-i, a trecut dincolo de Ei si s-a eliberat, aproape inainte ca madularele trupului sa-si gaseasca odihna. Numai tu ai ramas pe dinafara.
Si nu doar pe Ei i-a vazut. L-a vazut si pe El. Acest animal, aceasta bucata de carne procreata intr-un asternut si-a putut atinti ochii asupra Lui. Ceea ce pentru tine e foc care arde si orbeste pentru el este acum lumina racoroasa, limpezimea insasi si i se arata in forma unui om. Ti-ar placea, daca ai putea, sa interpretezi prostratia pacientului in fata Prezentei, dispretul de sine si deplina recunoastere a pacatelor (da, Amarel, o recunoastere mai clara de care esti chiar tu in stare) prin analogie cu paralizia sufocanta pe care o resimti tu atunci cand te izbeste boarea fatala ce respira in inima Raiului. Doar ca e total lipsit de sens. Se poate ca dureri sa mai aiba de suferit,  dar sunt dureri pe care le primeste bucuros. Nu le-ar da pe nicio placere pamanteasca. Toate deliciile simturilor, ale inimii sau intelectului cu care l-ai fi putut ispiti odata , pana si deliciile virtutii insesi ii par acum, prin comparatie, tot asa cum nurii  indoielnici ai unei tarfe istovite trebuie sa para unui barbat care afla ca femeia iubita, pe care a adorat-o toata viata si pe care o credea moarta, traieste si se afla acum in pragul usii lui. A pasit acum in lumea in care durerea si placerea trec dincolo de orice granita a finitudinii si unde toata aritmetica noastra cade. O data in plus, stam fata in fata cu inexplicabilul."

din "Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar' de C. S. Lewis

demonul- mihail lermontov

Teatrul literar -Demonul  -de- Mihail Lermontov

 

doar un dor al rusiei de ieri

Viata (mi) s-a transformat 
intr-o minunata poveste 
cand am inceput sa ma bucur... 

De elfii care nu existau dar eu stiam ca exista, 
de prietenii pe care nu i-am intalnit dar stiam ca-i voi intalni, 
de singuratea care pe altii ii ingrozeste cand pe mine cel mai ades' ma incanta, 
de lucrurile care par ca stau in loc 
doar pentru ca oamenii
nu mai sunt vii. 

Am inceput sa invat sa ma bucur 
si parca toate s-au asezat, in cele din urma, 
intr-o desavarsita ordine divina. 

Tarziu de tot am invatat sa multumesc: 
si pentru tradari, si pentru fericiri 
si pentru aplauze si pentru neimpliniri 
si pentru primavara si pentru iarna 
si pentru golul din suflet 
si pentru nesfarsita toamna. 

Caci in toate acestea- 
ca le dorim, ca nu le dorim-
se ascunde o taina. 

Nu le iubesc pe toate, 
nu am ajuns la aceasta masura 
dar am invatat sa nu mai opun rezistenta
cand viata ma surprinde 
in FEL si CHIP

Asadar, 
eu in seara asta ma bucur.

M-am bucurat 
si atunci cand am iesit pe strada cu flori in brate
era o bucurie nascuta dintr-o rana adanca
si n-as fi iesit daca as fi simtit (macar o secunda) 
ca sufletul meu a murit.
Unii spun ca nu murise inca.

Altii au inceput sa creada 
ca ma pasioneaza magia neagra. 
(n-am sa-mi pierd timpul cu astfel de nezorii). 

Altii au fost de parere 
ca sunt doar curioasa 
si ma preocupa mai ales sa inteleg 
cum functioneza universul, ceasul, timpul, compasul
Sau ca n-as spune nu!
daca m-ar invita la balul sau 
necuratul.

Eu pur si simplu ma numar 
printre nebunii care stiu cat de multe au de invatat 
de la copii. Da, in continuare printul Miskin 
e una dintre marile mele iubiri!
(strofa asta nu am scris-o eu-
e fiinta aia care nu se lasa prea usor convinsa
de cei ce se trezesc in gandurile ei cand ea, natanga, 
crede ca vegheaza) 

Asadar, fiecare e liber 
si-n acelasi timp determinat de propria-i limita
sa inteleaga atat cat poate
din tot ce i se-ntampla.

Dar daca pe Dumnezeu 
nu-L regasesti pretutindeni
nu-L mai poti nicaieri regasi...

in toata aceasta poveste, 
e important sa nu uiti, omule, ca atunci cand te uiti la mine, 
chipul meu se transforma intr-un fel de oglinda.
Si tot pe tine si tot propria-ti limita 
ai sa o vezi.

Tot o iluzie-
ar rosti fiinta aia ce crede despre sine 
ca-si poate stapani gandurile
Si care de fiecare data e surpinsa de tot ce i se-ntampla 
in vis in somn sau in viata.

Tot o iluzie-
Si timpul si tic-tacul si dorul si victoriile.
Si rolurile si gandurile si uitarile 
si iubirile

afara de una...

Numai bucuria, 
ooo, daaaaaaaaaaa
bucuria copilariei ar putea fi o harta
si cu cheia credintei am putea regasi
a minunilor poarta 

Atunci
in acel moment totul-
dar absolut totul ar avea un sens
si pe Dumnezeu l-ai gasi pretutindeni 
insa cei ce reusesc
cei ce reusesc sa faca asta macar o data in viata
sunt acuzati in acesta lume
ca ar practica un fel de magie neagra.

numai ignoranta 
pare ca scapa de fiecare data basma curata-
asta numai pana cand pe lume sunt trimisi anchetatorii lui Dumnezeu-
stii, asa i-a numit un sfant
care l-ar fi inteles pe iubitul meu

Mihail Afanasievici Bulgakov

tu ce mai scrii
cand mai scrii?!
ce mai speri
cand mai speri?!

visele
le mai lasi sa paseasca-n secunda?

(Acesta nu-i un poem
nici o ciudata manifestare a schizofreniei
e un fel de exercitiu numit dicteu menit a o-ntelege pe doamna 
care insista sa se trezeasca in mine- 
sau poate-i doar un dor
al rusiei de ieri

habar n-am... 
cine stie?!)