Ai avut vreodata senzatia clara ca ai pasit intr-o alta dimineata, intr-o alta viata, intr-un alt fel de timp? Si ca o vreme nu ti-ai dat seama de ce totul pare la fel si totusi, e atat de diferit? Ai avut vreodata senzatia clara ca cei de aici poarta chipul celor pe care-i iubesti si totusi, sunt atat de captivi unui alt fel de chip? Ai avut vreodata senzatia ca ei toti stiu ca vii acum dintr-un alt rasarit?
In prezenta lor nu simteai sa vorbesti, caci vorba ta mult prea mult ii putea tulbura. In prezenta lor nu puteai sa fii decat cat ingaduiau ei sa fii, altfel declansai amintiri de nesuportat.
Ai avut senzatia ca aici totul e diferit, desi pare la fel, fata de lumea careia ii apartii?
O lume care ti-a dat delete fix atunci cand ai invatat sa fii ceea ce esti- e aici.
O lume care nu-ti poate suporta existenta, prezenta, felul cum iti porti haina-trup, mult prea simpla pentru "nobilimea" veacului acesta... Felul cum iti straluce privirea, cum taci, cum asculti. O vreme ai trait printre ei si ai fost una cu ei si ei te-au iubit- dar de-odata insasi legatura s-a tocit, s-a imbolnavit, s-a-nvechit. Apoi ceva s-a schimbat, o alegere ca un salt, un pas indraznet printr-o crapatura de veac. Ai disparut o vreme, retras pe culoarul veacului dinspre veac... Si cand, in sfarsit, universul si-a resetat cadrul, iata-te prezent printre cei ce stiu lumea asa cum tu n-ai aflat-o. Intr-o alta alegere, intr-o alta paralela, in acea paralela in care tu- zic ei- niciodata n-ai existat. Si acum, privind ochii celui pe care candva l-ai iubit, cel care candva te-a visat... stii ca esti pentru el doar un fel de strain, un fel de intrus cu sete dorit- dar neinvitat. Un "ceva" ca un junghi, un fior, o stare de rau necesar, un abur, un suspin niciodata constient acceptat. Si-n timp ce-l privesti luptandu-se cu amintirea unui timp care-n mintea lui niciodata n-a existat... vezi cu ochiul mintii tale povestea, momentul, intalnirea, felul cum isi incheia haina, camasa sau cum isi purta palaria. Felul cum amesteca laptele in cafea, coltisorul de dinte care aparea cand zambea... momentul cand l-ai intalnit, felul cum ati vorbit, ceasurile, orele, clipele, serile, amurgurile, diminetile, visele; sperantele prin puhoiul de ploi, prabusirile intr-un pantec gigant si plin de razboi... Si afli dintr-o data ca tot ce mai poti fi pentru lumea in care ai revenit e statutul blandului indraznetului revolutionar, al ne-supusului veacului mandrului crai. Caci toti te-au uitat, afara de Unu' ... iar pentru unii, dintre cei mai dragi, prezenta ta a ajuns sa fie chiar un fel de iad. Tocmai! pentru ca esti fix amintirea de care ei, in a-lege-rea lor, au uitat. Iar acum, ca ai patruns prin crapatura timpului aici, ai zdruncinat insasi legile universului. Daca nu cumva tocmai asta e legea legilor, paradoxal.
Esti ceea ce s-a intamplat din tot ce ei nu-si amintesc.
Esti ceea ce-au iubit candva, dar apoi a fost sters.
Esti cea care a revenit atunci cand nu mai exista.
Esti cea care ziditu-s-a in taina sa.
Esti cea pe care-au decupat-o din tot ce e lumesc.
Esti ceea ce s-a implinit din tot ce a fost sters.
Esti visul care profetea ce nimeni n-a notat.
Esti talmacirea zorilor de care au uitat.
Atunci cand te intorci la cei pe care ii iubesti si care au fost intorsi in timpul cand tu ai fost sters- nu poti sa plangi, nu poti sa te tulburi, nu poti sa disperi. Crapatura veacului in care-ai fost trimis a sters toate "setarile" astea. Si stii ca te-ai intors aici nu ca sa plangi, nu ca sa razi, nu sa fortezi, nu sa le amintesti. Caci aici totul e altfel, totul e schimbat, nimic nu mai e la fel cu ce a fost inainte sa fi plecat. Esti sters din timpul lor, esti ca si cand n-ai fost, esti mai ceva ca un simplu uitat. Esti strainul cu care n-au stiut niciodata ce-ar trebui sa faca, asa ca l-au expulzat. Dar tu ai aflat, intre timp ca ai fost re-trimis aici nu sa fortezi, nu sa le amintesti, ci sa fii printre ei doar cel care esti.
Si totusi, cum a fost posibil sa tasnesti atat de sigur si exact, tocmai printr-o crapatura de veac, inspre lumea care ti-a dat delete, inspre lumea aceea care te-au uitat?! Poate ca tocmai dragostea lor- a celor cativa care n-au putut sa te stearga de tot din amintirile lor- te-a adus inapoi, in aceasta lume de dureri si de dor. Ai ramas in ei ca un abur, ca un stigmat, ca un fel de susur cald ce prin artere le curge. Caci numai ea, iubirea poate cheama iubire intocmai cum sangele cheama sange. Astfel, din tot ce-ai scris si relatat aici acesta, pare-se, e-aspectul cel mai important: ca unii te-au iubit in adevarul aspru in care-ai fiintat- si au crezut in tine mai ales atunci cand ai disparut printr-o crapatura de veac. Cum altfel te-ai fi putut reintoarce, daca insasi iubirea nu te-ar fi re-chemat?!
Asadar, iubeste de-acum inainte.
Si-n rest, fa ce vrei cu luare-aminte.
Si mai ales, incearca sa retii invatatura care de-aici se desprinde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu