descantecul legendarului nimb

Calauzei... 

visez marea

visez tot mai des marea
fluturandu-si valurile transparentei
spre impietritul zidit impietrit
trup al meu
 

sa te scufunzi
sa te scufunzi in tine insuti pana la epuizare
sa rascolesti geamandura crugurilor
si sa treci dincolo
pana cand iti amintesti de tine
un fel de cal alb fiind-
 

sa iti urnesti tot mai spre larg
provocarea
pana unde nici cu ochiul abscons
nu mai zaresti
zarea

cata singuratate
cata serenitate
neexprimata-
si ce surpriza
caii-  

aici

numai cu ei ma mai inteleg

valuri inspumate- coamele lor
explorari fara putinta de tagada
pacat!
pacat ca el are dreptate mereu:
pacat ca ne-am batut joc si de cai-

spune el.
dar pana la urma
nimic nu ramane fara de plata
in acest dans al astrilor reci
in care nu ne incredem
mai niciodata

si acesta e cel mai infiorator aspect
dintre toate
ca nu am invatat sa oprim
din radacina
furtuna-

am zarit in larg un val
ca o gura flamanda de furnico-leu intarcat
am inchis repede usa
nu stiu cum se face ca poti gasi o usa  

in largul marii-
 

si am auzit dincolo de ea
doar ragetele unei fiinte turbate
suspinand de dorul blandetii acolo
in neantul infiorator
de carunt

au imbatrinit turbarile in noi-
inca dam piept in piept
cu splendori si grozavii
din acestea

 
si pasind stangaci
pe tarmul tineretii fara de batranete
si al vietii fara de moarte
imbatranim instantaneu-

am reusit s-o facem
si pe asta

iata un tinut sfasiat de aceiasi balauri
si aceeasi muma salbatica
a padurii

o usa inchisa nu inseamna nimic
cata vreme-n valea plangerii sculptam

aceleasi degete aratatoare

am invatat?!
nu am invatat nimic-
nici macar sa pasim pe nisipul marii
fara sa-i impovaram
stralucirea
 

am invatat doar sa iscodim caii
sa le admiram
gratia
nobletea
descantecul legendarului nimb-

in rest
mai nimic-
 

am mai invatat sa inchidem
aceeasi usa

dar nici macar nu stim
 

daca la timp

(7 iunie 2012)