E Luna MAI

E luna mai-

imi cad in suflet pietre

copacii toti s-au dezbracat de suflet

ducand pe frunze cand scuipat de zi

cand lacrima de noapte, 
toata sange.

E luna mai-

aud in ape, planset

scrisori trimiti cu nunta si cu ceruri,

sperand sa vezi padurile apuse

prin care alergam 
la curcubeuri.

E luna mai-

atunci te vad copil

venind pe lume si-ntreband de mine,

ma rog la chipul unui prieten drag

cum sa ma ierte ca gandesc 
la tine.

E luna mai-

priveste inca-o data

la cel tablou ce ti l-am dat in dar

iar noaptea, de citesti cumva Nichita

gandeste-te la negru-mi par, 
macar.

E luna mai-

am fost candva icoana-
tu sa ma ierti ca azi sunt toata lut
mai sper s-ajung copac nascut din ape
sa-i plang pe oameni, dar plangand
sa-i uit.

E luna mai-

sa-mi spui ce crezi de oameni

cand plang copiii, implorand iertare

ma-ntreb de mai visezi in noapte sfanta

si ale ei indemnuri 
ancestrale.

(mai, 1999)

...

"Tu pata de aur pe plumbul vietii mele,

Ce viata de noroi cu mari deschise

Si cat de multe foarte multe stele

Mai negre decat negrul din abise.

Dintre atatea laturi stangi

In care viata mea mi-o pierzi

Iti zic e mai usor sa plangi

Decat sa vezi."

Nichita Stanescu, Catre Laura (Tanjiri catre firesc)

Apostolul Andrei torcand un vis

in noaptea asta lunga n-am sa dorm-

vreau sa-mi simt toaca inimii veghinda-

in noaptea asta linistea e sfanta

vreau sa-mi simt iadul- vreau sa-l simt pe tot. 

in noaptea asta e o trecere prin pulsuri

prin adn-ul viu al unui lung declin

in noaptea asta, linistea e muta

si o-nteleg doar cei ce-si poarta la vedere 

mantia de spini.

in noaptea asta, stelele vegheaza

dar nimeni nu priveste catre cer

nu e nici vara, nu-i nici primavara

in noaptea asta nu-i nici toamna si nici ger.

si nu e nici prilej de tulburare

si nu-i nici bucurie, nici cuvant-

in noaptea asta doarme sub pamant

o lacrima, o vie rasuflare.

din ea va izvori un drum de lapte-

si ce e jos va fi precum e sus

in noaptea asta trupul ni-i mormant

dar cerul e senin si si florile sunt dalbe.

...

I-am visat. Mi-au adus flori. Flori dalbe, dalbe flori.

Mi-au spus ca e teatru in teatru, asa mi-au spus. Mi-au spus ca cel mai greu e sa ne iertam pe noi insine si unii pe altii, asa mi-au spus. Mi-au spus ca au facut asta ca sa-mi vindece ranile.

Dimineata m-a trezit rasaritul. Din intunericul camerei mele nu poti vedea decat ziduri dar uneori rasare si altceva. N-am stiut ca intr-o camera atat de mica se poate piti acest altceva, atat de bine incat sa nu-l poata simti nimeni. N-am stiut, chiar n-am stiut. Sau poate ca da.

Mergeam mana in mana pe marginea prapastiei. Copilul mi-a spus:

- Acum, ca mi-ai castigat increderea, am sa merg cu tine!

Ma uitam in ochii lui si ma gandeam ca de undeva, din casa parasita a calugarului, cineva, altcineva ii sopteste ceva. Apoi mi-am auzit inima batand. Era o casa de care nu se putea apropia oricine. Am incercat de multe ori sa ma apropii de ea, dar pana in clipa de fata nu reusisem. Era un grajd, era incuiat si ferestrele ii erau batute cu scanduri. De dincolo se auzea inca inima batanda a calugarului plecat. Oamenii locului spuneau ca s-a ascuns in alta parte, insa eu inca ii auzeam inima. Ii auzeam indrumarile. Ii auzeam incantatiile. Locul era unul al exorcizarilor. Un loc pe care putini l-au aflat.

Am mers pe buza prapastiei, cu copilul de mana. 
Pasii imi alunecau pe frunzele uscate si privirea nu-mi dadea voie sa cad. Priveam in gol cu o privire de lumini ce nu-mi ingaduia sa cad. Cu o privire de lumini ce ma ferea s-alunec. N-am stiut ca o simpla privire poate avea o astfel de putere. N-am stiut ca o simpla privire poate opri sau declansa o cadere. Credeam ca totul e gand sau cuvant. Dar se pare ca mai e si altceva. Ochii, lumina sufletului era acum obosita, dar in templul trupului meu, inima calugarului celui plecat ma calauzea. 

Strangeam gunoaiele aruncate in padurile de pe munte si imi parea ca spal rochia de mireasa a mamei mele, murdarita de altcineva. Sarutam copacii si imi parea ca-n geamatul lor aud plansetul Tatalui meu pe care unii cred ca l-am tradat. Numai Dumnezeul iubirii stie. Numai Dumnezeul iubirii poate spune. Nu mai erau gunoaie prin zona, sau poate mai erau. 

Si noaptea. Noaptea, acolo, in poiana zanelor. Punga cea alba absorbind chipurie unor fantome. Noaptea parea tulburata de un straniu nesomn. Privind mai bine punga cea alba leganata de vant, am inteles ca ea imprumutase chipurile umbrelor cu care luptase pana la capat calugarul schiop. El mai era sau nu mai era printre noi, Dumnezeu stie. Doar noaptea ii respiram linistea si inima incepea sa-mi bata in piept a rugaciune.

- Cum vine asta? a intreabat copilul. Cum adica, sa-ti bata inima in piept a rugaciune?
- Habar n-am, i-am raspuns. Nu vezi ca nu stiu nimic?! Nu vezi ca mi se intampla lucruri care sunt dincolo de mine?

I-am visat. Mi-au adus flori.
Mi-au spus ca e teatru in teatru.
Mi-au spus ca au inventat toata treaba asta ca sa ne vindece.
Calugarul spunea ca nu poti vindeca pe nimeni pana nu te-ai vindecat pe tine. Cred ca uitasem. Sau poate eram doar tulburata de niste chipuri ce pretindeau a fi fiinte.
Cum poti evada din tesatura asta? Cum se poate trece dincolo de cortine?!

- Intrebarile tale si-au gasit deja un raspuns, asa ca mai bine ai tacea o vreme din gura.

Copilul m-a luat de mana.
- Acum, ca ai castigat increderea mea, am putea sa ne luam si noi la tranta.
- Dar tu parca iubeai dansul.
- E vreme pentru toate, mi-a raspuns. Oricum, aveam nevoie de o calauza.
- Nu intelegi?! Eu nu sunt calauza nimanui.
- Nu vorbeam cu tine, mi-a raspuns copilul. Si mai bine ai tacea o vreme din gura. Cat sa asculti tanguirea padurii, rugaciunea calugarului si scartaitul portii celei din urma.

- Esti viu? l-am intrebat.
- Imi aud inima batand... mi-a raspuns.

azi

azi

nu mai avem cuvinte-

nu ne-au mai ramas decat tacerile arborilor

cu brate de om cuprinzandu-ne

pana dincolo de marginile pamantului.

cu ochii zeilor

scrutand adancul cel necunoscut

pana unde pulsul stelelor cuvantatoarelor

clipesc catre constelatia care nu are nume.

cand inima ii va fi cuprinzand intregul

cand glasul Pescarusului

va domoli patima naravasului nepatruns

atunci Cineva ii va boteza Fiinta

cu un nume ce nu are nume

cu un nume al Omului

Numinosului-

Fratelui soare

Oftatului pamant.

a fost interesant

suntem bine, putin obositi, dar totul decurge bine

plus ca vagabondul a murit in Saptamana Luminata

se spune ca cerurile sunt deschise si toate sufletele merg in cer

slujba de ingropaciune e 90% identica cu slujba invierii

deci- e bine!

moartea miroase a crini-

sta cu un obraz catre icoana nasterii Domnului

iar cu cealalt catre icoana Invierii
Iuda atarna de un copac viu-

la capataiul mortului sta dreptul intr-o parte 

si judecatorul in cealalalta.

nimeni nu intelege nimic in afara de cativa nebuni care au chipuri luminoase

cred ca inca e Saptamana Luminata
altfel nu-mi explic.

ceilalti stau cu fete posace (mai mult sau mai putin)

din cand in cand cate o privire vicleana- nu-i nimic!

asa e lumea, asa-i in lume, asa-s oamenii, 

nu-i nimic.

a fost interesant, vagabondul parea fericit

statea cu capul plecat intr-o parte;

m-am tot uitat la el, l-am mangaiat, l-am privit-

lumea se facea ca nu-i acolo mortul
desi, chipurile, el i-a adus pe unii chiar de departe.

l-am mangaiat. l-am sarutat. l-am privit.
unii nu puteau nici macar sa-l priveasca.

pacat!

ar fi invatat multe despre doamna moarte

care uneori e o tipa de treaba.

anamneza

de Ziua PoeZIei

vino, copilul meu, vino, nu ma mai chinui atat-

ma indemna, la facere, mama

cu glasul ei, prin chinurile facerii trecandu-ma

prin botezul apelor din pamant

in forma de paine aburinda gandindu-ma

inca de pe cand imi calculam ora cea inexacta a nasterii
 din pantecul flacarii.

O- voce a dansandei osade de flacari-

O- voce a osandei intarzieri
cu dulceata caldurii mi-am incalzit sufletul
inspaimantatoarea transmutatie prin tunel;

cat pe ce sa ratez iar ora exacta-

inverzirea pamantului
si adierile intarziatelor de primaveri.

O- glasurile cele ingeresti mereu incurajandu-ma.
glasurile hergheliilor arhanghelesti
pazindu-ma, gandindu-ma, creandu-ma.

complet epuizata eram si eu si mama-

pe muchia nebuniei eram.
afara era o poveste de iarna
iar eu spre inceputul primei-veri visam
scanceam, habar n-aveam de-mi pierdusem lumina
si lacrima ma-ndemna iar si iar
sa ard timpul vesnicului intarziat.

ma impingea de pe-atunci, cu viteza luminii
 un dor inspre albastritele mari

spre carul trasurii de foc manat de ilie;

stiam de pe-atunci ca se iveau zorile hergheliei
insa nici moarta nu ma deziceam
de-a ingerescului liturghie.

iesise Toma sa aduca fratilor-inspaimantatilor de-ale gurii
si Hristos- fix in vremea aceea-
prin peretele vamurilor trecea.
cu sufletul meu plangea Toma, Geamanul, InDoitul
si eu cu sufletul Geamanului plangeam.

ma atinea un necunoscut pe carare-
un daimon cu umbra de catifea-
facea un pas spre mine, alti-doi, inapoi, inspre mare-
si nu mai puteam vedea decat a umbrelor umbroasa visare-
chipul Vietii- pret de o rasufare - nu-l mai puteam
revedea. 

stiam ca imperiul dictaturii se prabusise
si oda bucuriei- cerul cel nou o vestea-

vapaia pamantului sfasiindu-mi faptura
interogandu-ma la nesfarsit, iar si iar:

IlEa esti sau Ilea sau ILeah?
sau cine esti, faptura, 
un licarit de stea?
Mai ai inca o viata, sau nu mai ai niciuna-
sau totu-i doar visarea 
prafului de stea?

... si totusi, Cineva, in vis- 
mi-a trambitat 
trezirea.

tulburand fariseicele iscoade

era o zi oarecare-

oamenii asteptau primavara, erau cu gandul la ce nu fuse rostuit inca-

si-n timpul asta, un pasaroi cu aripe gigantice de vant

un soi de inspiratie cuvanta.

unii aveau alergie, altii isi inventau fel de fel de pre-ocupari-

harul primit risipindu-l in sedinte, in furtisaguri si-n dezmierdari-

prea putini mai luau in seama si
 gandurile cele straBune.

prea putini mai inviau Cuvantului 

o raza transmutata dinspre noroiul vaz-duhului

spre un pamant α-nume.

Ω- dorul straBUNIlor de l-ar mai auzi cineva-

inimile lor batande de dincolo de morMINTE-

lacrimile, inDEMNurile, lipsa sovaielilor-

soAPTele, necuVINtele.

intelegeau unii 

ceea ce nu fuse nicicand rostuit-

altii insa nu puteau patrunde 
dincolo de propriul lor chip.

undeva, o mama punea un nume unui copil-

undeva, un porumbel isi aflase ConSoarta-

undeva cazuse limba unui ceas invechit-

undeva se oprise cerul din plans si-si pieptana de pe-acum

necuvantatoarea zapada.

undeva, dormea un caine neprihanit-

undeva, un suflet era mai putin important decat toate socotelile lumii.

undeva, pe drum ce duce spre nicaieri 
ne-am pierdut fratii, parintii, surorile,
bunii-

undeva, constelatiile cele ceresti si-au regasit steaua orfana-

undeva, inca de la facerea lumii

unii- pentru sfantul soare fost-au rostuiti

altii pentru munca cea istovitoare.

iar altii, visatorii cei neintelesi-

pentru graiurile cele pasaresti.

confesiune

"Fiti dar intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii!"

cred ca trecuse Sfantul Ilie cu carul lui de foc
pe deasupra norilor

pentru ca se apucasera intunecimile sa se tanguie;

afara incepuse, dintr-o data, sa ploua-

si nu se tulburau- cei ce purtau vesmantul cel de dincolo de trup-
de lumea cea noua.

steaua in sase colturi nu mai semana a om-

desi o parte a omului (se) jurase ca este.

nu vroiam sa-mi inchid ochii si s-o reneg-

vroiam sa stau cu ea de vorba, sa o-nteleg
si-apoi sa ma strapunga sarpele veninului
si-apoi catre planeta castei mele 
sa ma indrept.

- Noi sa ramanem cu blandetea- graia de undeva vocea Mosului meu.

- Noi sa ramanem, ma, cu intelegerea si cu blandetea, 

graia vocea mosului cel intelept.

Pe drum, m-a oprit un necunoscut:

- ajutati-ma, va rog, sa trec strada!

era un om sau poate nu era un om 
fiindca purta in ochi un fel de licar sfant-
recunoscut.

-Mergi la mosul cu parul alb?- m-a intrebat.

-Merg! i-am raspuns.

-Stii ca are mosul o vorba?

Ia vino-ncoa' sa te-'ndrum:

sa nu faci, ma, ce zice mosu' 

da' sa faci ce face mosu'.
Sa nu uiti niciodata asta, da?

In rest, iti multumesc fiindca m-ai ajutat.

Mosul ma astepta (sau poate ca asa mi se parea)-

cu ochii 'ceia care pe majoritatea ii inspaimanta

apoi ma invata ce trebuie sa fac:

-Sa asculti de Dumnezeu si sa faci bine 

mai ales atunci cand nu te vede nime'

asta sa faci.

- Dar cum sa faci bine cand nu te vede nime'? l-am intrebat.

Uite asa:

........................................

- Pentru ce toate astea?! l-am intrebat

pentru ce toate astea?!

Pentru ce aceasta tara a minunilor,
pentru ce aceasta dulceata?!

- Pentru ca nu l-ai urmat pe Iuda,

pentru ca de Dumnezeul tau ai ascultat.

pentru ca ai cautat sfatul stelelor care inca din fasa 
te-au tot indrumat.

Pentru ca "nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit deja!"

si, mai ales pentru asta:
(si Mosul, Sfanta Cruce mi-a aratat!)

si eu plangeam, si mosul pangea-

si steaua diminetilor

intr-un puls de inima arzanda se prefacea.

cred ca trecuse Sfantul Ilie cu carul lui de foc

printre galaxiile universului

o-'ntalnise pe sfanta Ecaterina

o luase in carul sau sa-i arate ceva-

cred ca se aranjasera cumva cele de sus

fix cand eu il ascultam pe mosul -

altfel nu-mi explic, altfel nu-mi explic cum de in felul acesta 
toate s-au lamurit.

Cum de s-a cutremurat in mine, Iuda?
habar n-am...

Asadar-
trageti la raspundere intreg universul, voi, judecatori ai lumii!

trageti-i (iar) la raspundere pe sfintii si pe proorocii lui Dumnezeu.

trageti la raspundere alinierea sau ordinea stelelor-

opriti ploile, vantul, cutremurele, 
daca tot va numiti vrajitori sau mari intelepti-
dar facutu-s-au nebuni in fata lumii
cei care L-au inteles pe Dumnezeu

curatati-va vulcanii, spalati-va picioarele unii-ntre altii

dar tot ne va intampina apocalipsa, intrabandu-ne retoric

de care parte a crucii Mantuitorului atarnam?
glasul carui talhar vorbi-va atunci prin
faptele noastre?!

+++++++++

noi ramane sa umblam desculti o vreme si fara prea multe onoruri; 

sau- stiti ce?!- ramane cum o vrea Dumnezeu.

ramanem cu invatatura tainica, cu Fiul-Omului

si intre timp, mai stam de vorba 
cu Sarpele cel Intelept
la ceasul inserarilor.

in adancul meu doarme, intreaba, plange si uneori rade- copilul cu parul de grau

(why are we so afraid of being honest with others, with ourselves?!?)

micule print

micule print

iata-

ma ajuti sa redescopar in mine 

radacinile de baobab

si de-acum mai am inca atat de multe de invatat

de la tine-

imblanzesti vulpile

stai de vorba cu sarpele cel intelept

dar de cele mai multe ori razi de-acolo de sus, 
de printre clipitoarele stele

si aprinzi in vremuri de intuneric, 

lumina-
din tot mai palidele stele.

atat de clar

atat de clar simt astazi

inima ta prinzand viata in inima mea

nu stiu de ce ai ales sa-mi vizitezi
cele sapte planete...

.DAR.

micule print, oriunde ai fi

sa stii ca vreau sa-ti port si eu in inima 

sinceritatea, vorbele si faptele.

sa stii ca noapte de noapte, privind stelele, iti pot auzi

in adancul cel napraznic al inimii 
rasul curat, eliberat-
de radacinile de baobab.

de la tine invat noapte de noapte-

sa nu mai confund omul cu baobabii-

un suflet cuprins de astfel de ganduri trufase 
e doar un suflet trist-

impovarat.

de la tine invat zi de zi

sa-mi talcuiesc altfel bataile inimii-

sa regasesc in desertul cel pustiit

izvorul de viata al nemuririi.

micule print-

micule print-

as vrea sa iti spun ca sunt un minunat trandafir

dar a venit vantul si mi-a strofocat petalele

acum, ma apar si eu cum pot de bezmetica oaie

cu aceeasi pereche de ghimpi

sfiosi-ascutiti

micule print-

nu-i asa ca atunci cand vor veni norii cei aurii

si va cadea din cer o binecuvantata ploaie

ea imi va aranja, dupa dansul stelelor
rochita cea inmiresmata 
de petale?!

micule print, stii-

am ajuns sa iubesc atat de mult stelele

pentru ca ele au reusit sa lumineze noaptea

la fel cum lumineaza pe timp de zi-

Soarele.

micule print

sa-ti amintesti si de noi

de acolo de unde 

ESTI

astazi stiu 

ca numai sinceritatea ta sobra-gingasa

poate readuce la viata- 

din vaz-duhul cel tulburat de trufasele ganduri-

stelele ivite din ceata
laptoasa.

micule print-

micule print-

vreau sa mai stii

ca ori de cate ori imi scrii

iti primesc cu inima deschisa gandurile

scrisorile.