Faza e ca vin raspunsuri. Vin!
Cand le cauti, le gasesti.
Astazi, in timp ce faceam curat, mi-am imaginat un dialog. Uneori imi imaginez trecutul, ca fiecare, si-mi imaginez ca am puterea sa ma intorc acolo si sa pun altfel problema. Si dupa ce-mi imaginez acest lucru, sper, sper ca omul acela din trecut sa revina la mine, in prezent, ACUM, si sa reluam discutia. Incurajator sau nu, uneori se intampla...
Deci, imi imaginam eu acea discutie din trecut:
- How are you?
- I don't know... strange...
(tacere aproape penibila, mai ales atunci cand la intrebarea How are you? nu raspunzi cu Fine. And you?)
- It will be okei.
- ...
Si-mi imaginam eu, in timp ce faceam curat urmatoarea revolutie:
- Cum o sa fie okei, te rog explica-mi logic si rational si pe mintea mea cum o sa fie okei cata vreme oameni care nu fac ce spune nero nu primesc nicio sansa? Cata vreme oamenii astia se simt prigoniti si haituiti pentru ca refuza sa mearga cu turma in aceeasi directie, direct spre prapastie? Te rog eu mult, am nevoie disperata de acest raspuns si el trebuie sa vina de la tine, doar de la tine! Cum o sa se schimbe ceva cata vreme si tu faci ce spune nero? Cum o sa fie okei, daca stim amandoi la fel de bine ca e de-ajuns sa stai in acelasi cos cu un mar stricat si te-ai stricat, la randul tau?
Te rog eu mult, spune-mi ca ai tu o formula magica, spune-mi ca stii tu sigur ca o sa fie bine pentru ca faci tu ceva in directia asta si atunci e normal ca cei ce te iubesc sa te urmeze si sa fii model pentru ei. Dar daca tu ai renuntat si ai facut ce a vrut nero sa faci, spune-mi, te rog, spune-mi cum poti sa crezi ca o sa fie bine? Si cum sa nu cred eu ca raspunsul tau este unul arogant?
Apoi am obosit de-atata curatenie si m-am intors la treburile mele... In camara era un mar stricat. L-am lasat acolo special, sa vad cate mere din jurul sau se vor strica maine. As fi vrut sa ma enerveze marul, dar intre timp mi s-a facut mila de el. E greu sa fii stricat si sa fii singur... macar un mar stricat de-ar mai fi langa tine si tot te-ai simti mai bine, nu-i asa?
As vrea sa le spun merelor sanatoase ca o sa fie bine in cele din urma, dar pentru asta trebuie sa le mut, trebuie sa fac ceva, am rostul meu in povestea asta. Am rostul meu in orice poveste. Nu pot sa stau pe margine si sa nu fac nimic. As innebuni instantaneu dac as face asta. E greu sa-ti infrunti iadul, dar e si mai greu sa stai acolo resemnat si sa nu faci nimic. Trebuie sa faci ceva mai mult, crede-ma! Trebuie, trebuie! Desi nu credeam in cuvantul acesta, in 2012 CRED! Si ca sa nu te culci prea repede pe o ureche, am sa inchei cu un fel de poveste:
"Atanasie, vladica Alexandriei, cel de fericita pomenire, l-a chemat pe avva Pamvo sa pogoare din pustie la Alexandria. Cand a coborat, vazand o actrita, a izbucnit in plans. Intrebat fiind de cei de fata pentru ce plange, zise: doua lucruri m-am miscat: una, pierzarea aceleia, celalalt, ca eu nu am sarguinta atat de mare ca sa-i plac lui Dumnezeu, ca ea pentru a place oamenilor destrabalati." Patericul sau apoftegmele parintilor din pustia Egiptului
As vrea sa cred ca sarguinta actritei poate fi alta in 2012. Una mai nobila, mai catharsica, mai autentica. Da, desigur, uneori tinem cutitul intr-o mana si otrava in alta. Uneori mirosim a fum, a smoala si a ceata rece... Uneori treversam iadul pentru a razbi la lumina! Si nu am absolut nimic impotriva! Asta e rostul lumii, asta poate ca e si rostul teatrului. Cel putin, asta inteleg cand il citesc pe Shakespeare.
DA' vreau sa vad mai apoi si Lumina!
Vreau sa vad apoi si ca am razbit la Lumina, fratilor!!!
Ca de ani de zile ne balacim in noroaie si parca atat de mult ne place incat am si uitat de ce si pentru ce am pornit-o la drum! Am uitat, cum se zice: "ce-i mana pe ei in lupta..." Si asta e dureros, asta e dureros: ca pe acest drum pe care am pornit in dorinta de a ne cunoaste, de a ne depasi limitele si de a razbi la lumina, am uitat fix de noi insine si fix de raspunsul pe care il cautam. Ne-au ademenit festinurile, mesele pline cu bunataturi sau bunaciuni, si-am uitat de noi insine! Pacat! Sau cum zicea Profesorul: ne-am batut joc si de cai! Pacat!
Pacat! Am fi putut sa facem minuni, AM PUTEA FACE MINUNI, daca ne-am aminti pe acest drum, al artei actorului- CINE SUNTEM! Sau daca cei care si-au amintit cat de cat, ar fi lasati si ei (cat de cat!) sa faca ceva! Incep sa cred in conspiratii! Incep sa cred ca cineva ne vrea raul cu buna stiinta. Dar nu mi-e frica! Pentru ca adevarul intotdeauna a razbit la lumina, mai devreme sau mai tarziu!
Tic tac, Clarice, tic tac... tic tac...
Da, o sa fie bine!
