"În
cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană,
urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de
agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din
întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii.
Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi
aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre,
din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr
de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30%
wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie
imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
Faptul
este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată
lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei,
sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de
ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor
descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea
vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii.
Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi
nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la
Roşia Montana , care au luat parte la consolidările şi săpăturile
arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au
întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre
ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în
viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul
Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă
chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor
petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate
că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă
trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa
că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de
inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să
electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea
austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi
să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe
vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau
aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe
secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus
Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de
căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit
foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi
electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte
probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de
mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare,
cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai
văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat
securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana , iar pe noi
ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am
găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai
ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua
aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne
facă să
tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm
declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.
Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost
terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul
sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo
săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o
cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după
el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu
nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a
blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă
legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din
nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care
deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi
să-l
scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci
am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet
uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele
strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi
de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai
vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce
ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu
Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că
să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu
istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era
arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum
că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul
nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la
el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din
maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai
lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’
ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi
gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia
hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai
suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut
măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am
terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe
noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără
geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mâncat
bătaie vreo săptămână
încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic,
că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi
şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe
mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!?
Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai
vorbit despre asta.
Ceva
de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am
întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi
ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să
fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, - mi-a
zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul
meu au fost băieşi la Roşia Montana . Am fost acolo când s-a descoperit
scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia
plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să
ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac
hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor
tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi
v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem
aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă . Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
Dar să revenim la lespede...
Ne
aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile
închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a
opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să
fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea
secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a
doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân
cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile
în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea
integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii
se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean,
aflat acum la Moscova iar parte din munca
cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci.
Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită,
avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3
metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult
decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea
descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900
de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut
obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril
depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere,
şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din
toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de
austroungari şi de români la un loc.
Zona
a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază
militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu
diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai 2012.
La
sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a
fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată
în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară
către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse
demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au
fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite
şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se
află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
Faptul
că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei
este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei
suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de
către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre
studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor
că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru
poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz
incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea
afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii
în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după
spusele
paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă,
dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi
şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup,
şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că
autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi
şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea
aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de
19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a
aurului şi a metalelor rare ale zonei.
„Lucrurile
însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, - declară de data
aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă
personală nu-l putem face public - la ridicarea lespezii s-a putut
observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia
cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii
puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului
emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi
arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după
o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat
ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare
şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea
târziu.
Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai
ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu
scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi
au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului
exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de
către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul
minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost
puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de
Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre,
care-ncotro.”
La
sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului
de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat,
nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut
tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern
au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă
mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul
arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28
iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au
rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au
mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este
prea sigur.
