Titlul original : Der Himmel über Berlin
O nominalizare BAFTA, un premiu şi o nominalizare Cannes, 2 premii şi o nominalizare Academia Europeana de Film
Ca si in clasicul film at lui Michael Powell si Emeric Pressburger “O chestiune de viata si de moarte” (1946), raiul lui Wenders este zugravit in alb-negru, in timp ce lumea oamenilor tasneste pe ecran in culori vii, in imaginile superbe semnate de legendarul director de imagine Henri Alekan, cel care a filmat si “Frumoasa si bestia” (1946) de Jean Cocteau. Sus pe cladiri sau pe umerii statuilor, ingerii privesc. In trenciuri si cu zambete de Mona Lisa, ei pot fi vazuti doar de copii si de orbii care le simt prezenta. Ingerii vad totul, simt totul si deci vin in preajma muritorilor in momente de tulburare, frecventand dormitoarele singuratice, bibliotecile si scenele accidentelor. Desi incapabili sa influenteze actiunile oamenilor, ingerii pot aduce o raza de speranta acolo unde inainte nu era decat intuneric.
"Filmul lui Wenders este povestea lui Damiel (interpretat de Bruno Ganz), un înger care se îndrăgosteşte de o acrobată (trapezistă), Marion (interpretată de Solveig Dommartin). Damiel este gata să renunţe la strălucirea vieţii veşnice pentru cîteva momente de fericire lîngă muritoarea Marion. Misiunea sa este aceea de a fi martor, de a asculta cele mai ascunse gînduri şi dorinţe ale locuitorilor singuri ai Berlinului. Numai că îngerul Damiel îşi doreşte să trăiască ardoarea vieţii de muritor, lipsite de conştiinţa eternităţii. În dialogul cu îngerul Casiel, Damiel, săturat de spiritualitate, tînjeşte după viaţa trupului: „E minunat să trăieşti doar cu spiritul, să depui mărturie pentru eternitate... Doar pentru ce e spiritual în mintea oamenilor. Dar cîteodată mă cam satur de existenţa mea spirituală... sau să plutesc deasupra încontinuu. Aş vrea să simt o greutate care mă apasă... să se termine infinitul, şi să mă leg de pămînt“. Damiel se întreabă, asemenea povestitorului lui Kundera: „Este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte – scrie Kundera –, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pămînt. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. ş…ţ În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pămînt, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative.“ Acelaşi lucru este simţit de Damiel care, deşi cunoaşte beatitudinea vieţii cereşti, rîvneşte povara trupului, viaţa alături de Marion, dar şi viaţa cotidiană cu fericirile aduse de aceasta: puterea de a spune „acum“, în loc de „pentru totdeauna“, să te emoţioneze nu doar mintea, dar şi o masă copioasă, şi o linie a gîtului, să-ţi simţi oasele mişcîndu-se în timp ce umbli, să simţi cum e să-ţi dai jos pantofii la masă şi să-ţi mişti degetele, cu picioarele goale – toate lucrurile pe care nu le poate trăi ca fiinţă ce cunoaşte doar eternitatea şi care nu are conştiinţa trecerii timpului. Aceasta este şi tema filmului lui Wenders. Berlinul este un loc uitat de vreme, un loc în care timpul s-a oprit, fiind totodată un loc în care micile momente, gîndurile fugitive contează cel mai mult, aşa cum Damiel poate asculta gîndurile unui om care se confruntă cu propria moarte."
Cerul deasupra Berlinului – un poem de Wim Wenders
Filmul poate fi vizionat online AICI.
"În Cerul deasupra Berlinului, Wim Wenders scrie poemul care
susţine lumea: „A fost adevărat noaptea şi este adevărat ziua, acum mai mult ca
niciodată. Cine a fost cine? Eu eram înlăuntrul ei, iar ea – împrejurul meu.
Cine pe lumea asta poate susţine că a fost cu adevărat împreună cu o altă
fiinţă? Eu sînt împreună. Nici un copil nemuritor nu a fost creat, doar o
imagine nemuritoare şi comună. În acea seară, am învăţat uimirea. A venit să mă
ducă acasă, şi am descoperit casa. S-a întîmplat pentru o singură dată. O dată
şi, prin urmare, pentru totdeauna. Imaginea pe care am creat-o mă va însoţi
pînă la moarte. Voi fi trăit înăuntrul ei. Ceea ce m-a uimit la noi doi, la un
bărbat şi o femeie…, m-a transformat într-o fiinţă umană. Acum ştiu ceea ce
nici măcar un înger nu ştie. Numeşte-i pe aceia, bărbaţii, femeile şi copiii
care mă vor căuta pe mine, povestitorul lor… pentru că au nevoie de mine mai
mult decît orice altceva.“ În acest mod
se sfîrşeşte Cerul deasupra Berlinului, „poemul“ lui Wenders de care avem
nevoie mai mult decît orice altceva." -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu