din muchii de vise

credeam ca aud cum respira cuvinte
credeam ca stelele-ti clipocesc descifrat
apoi la un semn amutit-au amurgurile
si ochiul tau verde nu mai avea glas-

si zorii adormeau usor pe franghii
si-n betii de poveti amorteau tamplele
credeam ca poate ai adormit si in vis 
tainuiai aievea povestile.

credeam ca pe-o luntre-n intunecatul tunel
cu Maria Iribarne pasesti ispasit
banuiam ca astrele cosmosul stelele
iti rostuiau rostul cel nerostuit

oameni de lut, de carne, de var
destine cusute cu fir de iluzii
calugari purtandu-si mantia grea
prin aprige pargii catandu-si Cuvantul

apoi dintr-o data un semn, un indemn 
ca o roua desprinsa din muchii de vise
inhatata curand de pribeagul curent
regasind aprige aspre culise

unde eu unde tu unde el unde noi
unde nestiutele slove maiastre
se leaga-ntr-un sens, intr-un curs, intr-un cer
naparlind viclene iluzii carnoase

apoi tu auzeai intr-un limpede grai
un indemn de departe nascand galaxii
si apoi universul nastea, ram pe ram
ciripituri si multi multi de aur copii

apoi ceva se stingea ca-ntr-un cant
lepadansu-si cusutele pecete arse
apoi rand pe rand ne stingeam fara grai
apoi ne-ntalneam intr-o lume de ape

apoi duhul plutea inspre cele-nceputuri
pe deasupra aburindelor ape vascoase
apoi totul in jur respira fara carne
fara aer, fara lut, fara oase

apoi auzeam un indemn dintr-un veac
si porunca cea vesnic pastata
apoi focul intaiul ne cuprindea
intr-o liniste vasta si moarta

si un aer curat rasufla peste noi
un suras ca un suflu de viata
si atunci, ca-ntr-un vis, ai zambit- la un semn 
si-mi parea ca pasim printre  cioburi de cer

tacuti nevazuti
spre Acasa.