Adevaratul Poet

"Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A ţărnei din aproape tiranie
Şi-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalţă-al însuflării foc…
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc!

Cumplită-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăveşte plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elemântul ce-o popreşte-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul său,
Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în globul patimii lumeşti,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăceşti!

Idei contrare, cerul şi pământul,
Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul…
Şi-apoi rostesc osânda: “îi nebun!”

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Eu as inlocui poet cu actor :)

http://art-zone.ro/poezii/bogdan_petriceicu_hasdeu/adevaratul_poet.html

Colinda pe loc

Aplauze... aplauze... aplauze... sufletul actorului dezvelit, masca scursa de sudoare... de abia acum apare zambetul complet de linistire, de impacare, de relaxare! Acum sufletul lui e deschis la maxim, acum e gata sa primeasca inapoi tot ce a dat... poate ca daca nu s-ar implini acest schimb de energii la final, ar cadea din picioare...

Cine poate lovi scurt si salbatic in astfel de momente? Cine poate urla ca o fiara turbata in mijlocul poeziei? Cine poate cere ca tacerile sa dispara si sa fie acoperite de "sustinere"- tradusa prin urlete de Fiara? Oare teatrul romanesc nu mai are nevoie de POEZIE si TACERE?

Mi-a spus cineva foarte drag, a nu stiu cata oara: "teama n-ai, cata-vor iarasi intre dansii sa se plece..."; continunarea o stiti, nu? :)

Iar altcineva mi-a marturisit ca o sa-si aminteasca ani de zile de-acum cum mi-am dezvoltat eu momentul de oita, de "BEEE!" Asta e replica mea la un moment dat, si sunt tare mandra ca de fiecare data, regizorul, asistentul de regie si regizorul tehnic se prapadesc de ras in sala...

A urlat, cum face de fiecare data... am ras la glumele lui grotesti, am ras pentru ca "rasul a fost daruit oamenilor in locul aripilor! " Cred in asta! Cum cred in forta mea de a sta fata in fata cu el, da exact fata in fata, in timp ce majoritatea ii aleg spatele! Am ras cand un profesor de actorie, auzind ce mi-a spus, a intrebat, sincer si foarte delicat: "e in toate mintile?"

Mai mult nu conteaza! E totusi dureros ca atunci cand ti-ai pus si daruit de buna voie sufletul pe tava, cineva vine cu bocancii plini de noroi si-l calca! E trist, pentru ca "SUNT UN PESCARUS!" Si asta nu am zis-o eu :) a zis-o el, atat de drag sufletului meu! Dar tot el a mai zis: "NO! IT'S WRONG, I AM AN ACTRESS!" Iar daca el a zis asta cand eu asteptam cu totul altceva, asta e tot ce conteaza! Atat as mai arunca in aer:

Astazi stiu cine sunt si ce pot! Si nimeni nu-mi va putea lua asta! Si nu numai ca nu poti face rau acolo unde exista adevar si sinceritate maxima (care e firesc sa te tulbure si sa te inspaimante!), dar mi-ai facut o reala bucurie in acea seara: daca m-ai fi inteles poezia, m-as fi inspaimantat teribil si nu as fi dormit nopti la rand! Dar asa, pot dormi linistita! Caci sufletele nostre deocamdata nu iubesc acelasi gen de teatru si nici 'acelasi' adevar, caci Adevarul e pururi Acelasi. Asa ca, iti multumesc, domnule drag, pentru toate increderea pe care mi-o daruiesti cu fiecare gest al tau brutal, de mitocan!

Semnat, Pescarusu'

"Niciodata nu putem gresi prea mult
din pricina propriilor nostri ochi care vad aceasta.
Si nici minti nu putem prea mult sa mintim
din pricina spaimei de-a ramâne noi însine surzi.

Nici prea mult nu putem sa traim
si nici prea frumos nu putem sa traim.
Altfel am putea sa ne dezamagim stramosii.
Altfel am putea sa ratam sansa de a se naste
cei care nu s-au nascut.

Ne putem bucura numai atunci

când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici macar noi însine.
Nu, noi nu ne multumim cu putin,
dar stim ca mai mult nu ni se cuvine."

Colinda pe loc, Nichita Stanescu

Poezie dedicata tuturor acelora care, atunci cand nu mai pot indura

nedreptatea, mitocania si urletele Fiarei isi amintesc, zambind, de vorbele Parintelui Cleopa:

"RABDARI! RABDARI! RABDARI!"

Pentru ca...

Pentru ca ma gandesc neincetat la acel vis sfasietor... pentru ca realizez tot mai intens ca nu stiu ce inseamna cu adevarat suferinta... pentru ca in acel vis inima mea s-a facut bucatele din cauza durerii, ceva cu adevarat de nedescris... pentru ca ma gandesc de atunci mereu si mereu la cei care si-au sacrificat intreaga viata ca noua sa ne fie iertate pacatele si gresalele din trecut si de astazi... pentru ca vreau sa am timp de lucrurile astea... pentru ca, dupa acel vis, toata viata mea cu clowneriile ei imi pare o desertaciune a desertaciunilor... pentru ca ma simt tot mai des undeva, intre cer si pamant, nici aici si nici acolo... pentru ca imi caut drumul si as vrea sa fie unul nobil si demn de un suflet caruia i se ofera astfel de lectii prin vise... pentru ca vreau sa invat Iubirea! ...pentru ca machiajul bufonului pe chipul meu mi se pare o nebunie tot mai mare... pentru ca dincolo de acel mascarici se ascunde ceva cu adevarat important... pentru ca simt ca vreau sa dau jos masca... PENTRU TOTDEAUNA! ...pentru ca Ale mi-a scris astazi :"me tare dor de tine te iubesc" ... pentru ca imi scrie saptamanal ca ma iubeste, fara sa-i zica nimeni... pentru ca nu pot uita visul... pentru ca m-a marcat, asa, cum a vazut calugarita luna in galeata si a cunoscut Iluminarea... pentru ca vreau sa aduc pace si iubire intre oameni fara sa-i judec macar o clipa... pentru ca vreau sa-i invat sa asculte linistea fara sa le spun ce sa nu faca... pentru ca vreau sa FIU si iar SA VREAU si SA FIU!... pentru ca putin de tot mi s-a facut teama de universul din launtrul meu... pentru ca numai aici mai gasesc bucurie si salvare!

Sacrificiile au fost, sunt si vor fi necesare?

De ce ma mai mir ca atunci cand dau pe google "sacrificiu uman" apar aztecii si dacii? Am avut un vis incredibil, de fapt, un cosmar, inca nu inteleg de ce am visat atat de urat? A fost cel mai ingrozitor lucru trait si simtit vreodata (din cat imi amintesc eu la ora asta), nu credeam ca pot experimenta asa ceva ... ma tot gandesc de atunci la Jung, ah, daca as putea sa-l intreb ...

Stiu ca visul nu are legatura nici cu faptul ca sunt obosita, (mai bine zis extenuata), nici cu luna plina! Castelul acela imens sculptat in stanca si "cuiburile" acelea construite special ca niste turle catre cer in care erau sacrificati copiii cei mai iubiti pentru a fi oferiti Divinitatii nu e ceva ce am vazut sau citit vreodata... Si luciditatea mea, corelatiile bibilice pe care le-am facut in vis (cu Avraam), durerea aceea pe care stiam sigur ca nu am simtit-o vreodata in aceasta viata si neputinta de a fi langa copilul care suferea. Apoi, deodata, in vis, imi amitesc brusc de scena cu Fecioara Maria din filmul lui Mel Gibson, scena in care ea nu mai poate privi chinul Fiului si nici indura durerea. Si de unde vine ajutorul? Dintr-o amintire a copilariei Lui, cand, copil fiind, se impiedica si cade iar ea, Fecioara, alearga si il ia in brate si sa il protezeasa. Scena asta mi-a venit mie in vis si asta mi-a dat puterea sa alerg dintr-o data acolo sus, unde copilul striga si plangea. Am alergat intr-o suflare, am urcat scarile spre acel "cuib" si ce am vazut acolo e de nedescris... ma tulbura ingrozitor inca! Doar ca, in toata acea suferinta, i-am spus copilasului: "Acum o sa-l chem pe Inger si El o sa-ti dea putere! Sa ai incredere, daca Dumnezeu ingaduie asta, asa trebuie sa fie!" Si atunci, deodata, a aparut si mama mea si ne-am rugat amandoua si la un moment dat copilasul a inceput sa rada, asa, vesel si senin, cum rad copiii. Si atunci m-am trezit... era cam 3 spre 4 dimineata... eram ca rupta din alta lume; mi-a fost frica sa mai adorm si doar Rugaciunea Inimii si Lampa mea magica cu care mai dorm uneori noaptea m-au linistit! Ce locuri ciudate, ce arhitecturi ancestrale... ce ritualuri dure si totusi, pline de incredere in Divinitate! Hmmmm...

Unii considera ca Avraam a trebuit sa treaca un "test spiritual"... numai ca aici nu era doar un test, copiii aceia deja erau sacrificati, erau in plin proces de sacrificare... nu stiu, nu stiu, dar suferinta aceea m-a tulburat teribil, nu pot sa vad copii in suferinta, e punctul meu cel mai slab, poate!

Pe de alta parte, in crestinism, sacrificiul uman a facut posibila izbavirea... sacrificiul Mielului. Si copiii sunt niste mielusei nevinovati. Nu mai vreau suferinta, uneori e prea mult :( Nu vreau sa ma plang, vreau sa fiu recunoscatoare si cu incredere... oi fi ales eu candva, demult, calea asta dar uneori viata mea nocturna, onirica, e prea intensa si extenuanta! Uneori e atat de real totul incat am senzatia ca nu mai stiu "daca sunt un om care viseaza ca e fluture sau un fluture care viseaza ca e om!"

Cam atat... restul e... TACERE! :)

in Preparatio Evangelica, Eusebiu de Cezareea reda miturile feniciene din care aflam ca acestia practicau arderea copiilor, pe care o considerau drept jertfa de ispasire.

"Era obiceiul la cei vechi - scrie Eusebiu - ca in cazuri grave de primejdie, capeteniile orasului sau ale poporului sa aduca jertfa, spre a evita nimicirile tuturor, pe cel mai indragit dintre copiii lor...

"Nu sunt atatea ape pe pamant cate lacrimi varsate de oameni" spune un vechi proverb! Cam asta am simtit in aceea noapte...

The Buried Secret of M. Night Shyamalan

"All my movies are spiritual and all have an emotional perspective." Night Shyamalan

Am vazut zilele trecute pe TVR2, total intamplator, un "documentar" despre regizorul Manoj Nelliyattu Shyamalan cunoscut sub numele de M. Night Shyamalan, regizorul filmelor "Al saselea simt", "Satul", "Semne" etc.

Filmul a fost, pare-se, destul de controversat, poate si datorita faptului ca realizatorii lui au recunoscut, intr-un final, ca filmul nu este un "documentar", drept urmare, nu stim ce anume este real si ce este fictiune in acest film. Dar, sincer, pentru mine nici nu este atat de important- o fi zodia cu tot cu ascendent de vina, de niciodata nu m-am grabit sa delimitez foarte exact zona "realitatii" de zona "imaginara". Ceea ce mi-a placut mie, personal, este aceasta "familie" de actori pe care i-a strans regizorul (si care mie, tot intamplator, imi sunt foarte foarte dragi: Bruce Willis- pentru ca e nascut fix in aceeasi zi cu mine :), copilul Haley Joel Osment, din "Al saselea simt" care mi s-a parut, inca de prima data cand l-am vazut, un copil tare special, William Hurt, Joquin Phoenix- pe care l-am vazut intr-o revista de moda cand eram adolescenta si el inca nu era cunoscut, si pe care amicul Miodrag mi-a facut-o cadou, pentru ca, din tot teancul de reviste, a fost singurul barbat -imbracat in alb- care mi-a placut! Nu mica mi-a fost mirarea sa-l "descopar" pe marile ecrane cativa ani mai tarziu!

Iar pe regizorul acesta, cu toate ca nu l-am vazut niciodata, am avut senzatia ca il stiu de cand lumea (asa, prin televizor!). Imi plac foarte tare ochii lui, (normal, doar e nascut in India) drept urmare, cu atat mai puternic a vibrat in mine intreaga "poveste" a acestui film, fie ea reala, fie imaginara! Eu una sunt ferm convinsa ca exista mult adevar in cele relatate aici, in acest film. Cu siguranta sunt si multe "efecte" speciale, cu siguranta filmul e facut sa atraga publicul (probabil un anume gen de public!)dar, revin: mie mi-au placut actorii astia cu mult inainte sa vad acest film, mi-au placut foarte mult si filmele lui inainte de a stii cum arata regizorul si de unde vine el (am aflat asta de abia saptamana asta), dar cu atat mai puternic si frumos se leaga totul; poate de aceea mi-a si "cazut" atat de bine, pentru ca, dupa repetitiile din hala de ciment, cand vesnic nu ne mai ajunge timpul si pana si arta se face tot mai mecanic, pe banda rulanta, am avut bucuria de a lasa aceste imagini din film sa-mi vorbeasca despre o alta lume, o lume pe care, nu intamplator, cu siguranta, o prezinta la Hollywood un om nascut in India!

Vizionare placuta, linistita, fara despicarea firului de par in patru (zecisipatru!) :)

http://www.youtube.com/watch?v=eFfR6pS4VBE

Invataturi ale calugarului Mihai Neamtu

http://www.scribd.com/doc/27777586/Invataturile-Calugarului-Mihail-Retete-de-Ceaiuri

In tacere

“Dar viata mea acum, toata viata mea, indiferent de ceea ce mi se poate intampla, fiecare clipa a ei nu numai ca nu este absurda, cum a fost mai inainte, dar are sensul neindoielnic al binelui, pe care eu am puterea sa-l pun in ea!” Tolstoi, Anna Karenina

Sunt un om viu

"Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat."

Nini cel Stanesc :)

Inimile apropiate

Acum inteleg, in sfarsit, de ce atunci cand sunt in preajma celor pe care ii iubesc foarte mult sau care imi sunt cu adevarat dragi, nu simt nevoia sa vorbesc ...

Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere." Mahatma Ghandi

Sa va fie zilele pline de iubire si pace.

Homo Sapiens :)

O planetă trece pe lîngă planeta Pămînt şi o întreabă:

- Ce mai faci, soro? Nu te-am văzut de milioane de ani!

- Nu prea bine... Ştii... mi-au ieşit Homo Sapiens...

- Nu te îngrijora, o să treacă! Am avut şi eu!