viata fara Har este moarte

O conferinta care lamureste multe nelamuriri. 

Doamne ajuta!

nu, Parinte, nu esti mai rau, esti mai constient

"Eu inteleg repede, dar trebuie sa-mi explici mult..."

"Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza si aicea zic: tine-ti mintea-n iad si nu deznadajdui. Nu ca sunteti toti asa, dar cei care sunteti... Insa nu e cazul de a deznadajdui, si aici (si poate cu asta sa inceerc sa inchei) ... Vorbeam cu o maica aseara, nu e cazul sa deznadajduim, cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu, e cazul sa ne bucuram... "

"E vremea sa ne bucuram. Cu o intristatoare bucurie..."

despre AMAGIRE si relativitatea CONSTIINTEI

(sunt mai multe parti. le gasiti pe youtube. Doamne ajuta! :) 

solitudine sau masti fantastice?!

"Nu exista iubire reala fara cunoastere." - Konstantin Zorin

"Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.

Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.

Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!

Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea.
Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.

La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta.
Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!” 

preluat de pe Portal Spiritual

despre tapul ispasitor

"Ceea ce a mai fost, a mai fost, ceea ce este, a mai fost, ceea ce va fi, a mai fost" 

Parintele Arsenie BOCA

noroc cu Pluto!

Prezentul acesta imi pare a fi o grota imensa din care, de pe-acum, incep sa lipseasca sfintii de altadata. Imi amintesc ca, atunci cand inima imi sangera, ma inchideam cu cate o prietena de suflet intr-o camera mica. Aprindeam cateva lumanari sau o lampa. Nu lasam fiorul lumii sa intre si nici cuvintele sa iasa din camera mica. Imi spovedeam acolo adancul, cat sa nu cad  in visul acela pe care l-am visat inainte ca toate sa se tulbure. Insa, cazand tocmai in visul acela, am ajuns sa-mi pun semne de indoiala legate de propria-mi sanatate mintala. Pe cuvant, nimic nu-i mai dureros ca momentul ala cand sti ca ai cazut intr-un cosmar al visului... desi ai fost avertizat. Daca n-ai fi fost avertizat, ai avea macar o scuza. Dar asa, cu ce te alegi in afara de o terfelire si o batjocura pe masura care refuza sa-si incheie capitolul nascut dintr-o minte acaparata fie de trufie fie de paranoia? Cu experienta, desigur! Nimic nu se compara cu asta! Da! daca ar fi fost sa-mi ascult, cum am facut de fiecare data- intuitia- as fi fost ferita de tot circul asta. Mi-as fi tinut drumul drept- cum zic judecatorii. Ei, cei ce te judeca toti sunt pe drumul cel drept. Si eu ma bucur, caci mereu a fost asa in istoria lumii. Mereu ai fost judecat de cei drepti. Numai ca... nu se poate sa te nasti in pozitie de drepti... Da, as fi fost calduta si cuminte si parca de data asta n-am mai vrut sa fiu. Si, desi n-a fost un experiment, caci nu fac experimente legate nici de sufetul meu nici de al celor din jurul meu- a fost un salt in gol. Si a fost... inspaimantator. Dureros. Si frumos! Cred c-am sa repet din cand in cand treaba asta, cam cat sa ma obisnuiesc sa nu mai iau in seama gura lumii.

Da. De indata ce s-a cuibarit acolo, de indata ce i-am permis sa se cuibareasca acolo a si inceput sa scoata limba si sa scuipe. Unii spun ca tot circul asta e menit a speria moartea. Dar de undeva, dupa o perdea, s-au putea sa soseasca clipa aceea cand absenta mortii ne va inspaimanta mai mult ca orice altceva. Uneori simtim de tineri franturi din clipa asta. Moartea isi are rostul ei... la fel ca circul asta de a o-nspaimanta. Cu-adevarat suntem bolnavi pana la os: de boli mentale si cancere de tot felul. Pacat ca nu luptam mai mult cu asta. Pacat ca nu vedem mai departe de limita asta. Pacat!

Ma tot gandesc la treaba asta: vis in vis/ teatru in teatru. Ma intreb uneori, privind asa, peretii, casele, zilele, anii in ce fel de spectacol am nimerit. De la o vreme, sunt clar in Ionesco. N-am crezut ca Ionesco poate fi atat de amuzant, pe cuvant. Desi iti sta ceva in gat, tot iti vine sa razi. E singura solutie sa n-o iei razna cu totul. Poate ca asta inseamna de fapt a-ti duce crucea cu bucurie. Fiind preocupat de teatrul prost AL LUMII si de cum sa-ti afli calea proprie de a evada din treaba asta, n-ai vrea sa stii ce soi de paranoia provoci in jurul tau. Fiecare cuvant, fiecare gest- interpretat la milimetru. 

Incercand sa nu mai fiu cuminte si sa aflu cate ceva pe propria-mi piele, am ajuns sa aflu si care e pretul. A, numai la judecata lumii sa n-ajungi. Dar tot judecata lui Dumnezeu e. 

Asadar, toti vor explicatii: de ce faci asta, de ce simti asta, de ce taci, de ce nu suni, de ce nu simti ce-ar trebui sa simti, de ce simti ce n-ar trebui sa simti, de ce poza aia, de ce crucea la gat, de ce si pentru ce esti tu, Laura, de ce poetul ala?! In numele libertatii vorbesc cei mai incuiati oameni. Te-ai nascut pe lumea asta sa le dai lor explicatii... Iar ceilalti s-au nascut sa-ti spuna cum sta treaba cu tine, cat esti de sanatos in ochii lor. Ei stiu ce ai zis, ce ai simtit, cum te-ai simtit, ce-ar fi trebuit sa simti, ce n-ar fi trebuit sa simti, stiu tot contextul ala pe care tu speri ca macar in ceasul mortii sa-l descifrezi cumva- cam cat sa te treci dincolo ceva mai descalcit si mai sanatos si mai eliberat fata de cum ai venit. 

N-am vrut sa scriu despre asta. De cate ori citeam despre scarba Parintilor, nu intelegeam ce e aia. Si nici astazi nu prea inteleg. Si nu, nu e vorba de lume aici, ci de bolile astea in care am intrat cu totii. Si habar n-am cum vom iesi curati si sanatosi de-aici. Unii spun ca-i floare la ureche, Dumnezeu e iubire si asta e tot. Floare la ureche. Eu simt ca e cu totul altfel, ca e lupta, ca e razboi: cu tine, cu lumea, cu propriile patimi. Cu bolile astea care parca ne-au acaparat mai ales mintea. Sau ma rog, nu atat o lupta cu aceste boli, intru vindecare, o moarte, o nastere, o metamorfozare. Dar nici sa te nasti nu-i tocmai floare la ureche. E tot cu sange, cu durere si chiar cu urlete, daca vreti.

Si nu pot sa nu ma intreb: daca ramaneam eu calduta aia, mai simteam oare tot ce simt acum? Pur si simplu ma intreb. Si as impartasi mai multe, dar sunt mai de suflet, asa... si de la o vreme am invatat sa le tin pentru mine. Suntem niste copii, de cele mai multe ori rasfatati si razgaiati. Si ne-am cam luat nasul la purtare. Si ne mai si credem nebuni frumosi si invatati. Dar citind din Sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos, ne trece si asta.

Desertaciune a desertaciunilor suntem... si e aproape hilar ca in desertaciunea asta nu incapem unii de altii. Ne e mereu teama sa nu ne ia cineva locul, in aceasta desertaciune fiind. E ca atunci cand esti pe fundul gropii, si-n loc sa-ti imbratisezi fratele, sa-i mangai tampla, sa-i stergi sudoarea, tu-i zici: da-te ma, mai incolo! Da-te mai incolo! Suntem pe fundul gropii si tot n-avem loc unii de altii. E trist, e pacat, chiar e pacat. Nu-i nimic, o sa ne salveze Pluto la sigur. Noroc cu el, noroc cu Pluto. Bine ca are desenata o inima Pluto. Sper ca peste cativa ani sa nu-si intoarca inima aia de la noi. Ca ne-am scos cu inima aia a lui Pluto. Noroc cu Pluto. Ce mai conteaza care-i treba cu noi? As scrie o piesa de teatru despre inima asta lui Pluto in care intreaga omenire si-a pus speranta. Pe cuvant! Chiar ar trebui sa scriu despre entuziasmul asta al lui 2015 legat de inima lui Pluto care e la ani lumina distanta. Nu-i nimic, floare la ureche. Dumnezeu e iubire, Pluto e iubire, razboiul e numai in(ntre) noi. De ce sa nu fie bine cu Pluto? Iar tre sa te pui tu contra a tot... tu, laura, desteapta pamantului. Esti desteapta cata vreme nu te deranjeaza ignoranta lumii, asa sa afli tu azi de la inima lui Pluto.

Da, in seara asta, pentru prima oara dupa un lung timp, am simtit o eliberare. Mi-am amintit de o replica celebra: fa ceva rau, am nevoie sa te urasc! Si pesemne nici REPLICA asta n-o mai cred, dar tot simt o eliberare. E ca si cand totul se reaseaza la locul firesc. Asa cum ar fi trebuit sa fie daca nu m-as fi aruncat in cosmarul ala. E ca si cand m-as fi trezit acum din cosmarul ala si am dat de mine- un alt fel de mine.  Nimic nu mai parea ca are sens pe acolo. Sa visezi un vis, sa nu tii cont de el desi e o avertizare, sa te arunci in inima lui (nu, nu semana cu inima lui Pluto) si sa stai in cosmarul visului o vreme cat sa intelegi CE mai ESTI si pe-acolo... apoi sa te aduci la suprafata. Plina de noroi. Ma rog, nu intru in amanunte. Sunt maruntaiele sufletului meu. Ma bucur ca am indraznit sa ma arunc, ma bucur. Pe cuvant, nicaieri nu-i mai aproape Dumnezeu ca acolo. Ce pacat ca unii cred ca crestinismul e floare la ureche. Si cat de minunat vorbea parintele Steinhardt tocmai despre acest aspect. Pana si scena, pana si un one woman show de o ora si jumatate e floare la ureche comparativ cu munca asta, a cunoasterii de sine, cu bune si cu rele. Astazi, in noaptea asta, desi am vazut un teatru absurd peste tot, viata tot imi pare o minune! O minune de la Dumnezeu! Si, daca n-as fi ratacit o vreme prin abisurile acestui suflet de om numit laura si maria, n-as fi simtit astazi ce simt acum. Si-n momente din astea, nu pot sa nu ma intreb: cine se roaga pentru mine in incercari ca acestea? Cine se gandeste la mine in felul acesta, acum, in perioada asta cand eu vad si simt tot ce-i mai rau in om, in lume? Care profesor, care invatat, care regizor, care director, care judecator- intr-un moment de criza- arunca vina numai pe unu? Si cine intinde mana si te apuca de acolo... care inger, care om, care frate, care prieten, care parinte? Cine e cel al carui gand te pune in legatura iar si iar cu Viata, cu Calea, cu Dumnezeu? In timp ce tu stai prin mocirla, cautand pe-acolo sa afli raspunsuri sau incercand macar sa intelegi ceva mai mult despre cei din jur, despre om, despre eu, despre tu, despre lume.

Da, au fost momente cand l-am vazut pe om rau, ipocrit, fatarnicsi prefacut - aproape pana la extrem. ASTAZI stiu ca m-am vazut pe mine in oglinda. Dar au fost si momente cand, in acest proces, l-am vazut pe om bun si frumos; copil- copilarie. Atunci l-am iubit asa cum n-as mai vrea  niciodata sa uit. Dar cred ca nici macar nu erau eu... era o rugaciune care se gandea fix in acel moment- la mine, la oameni, la intreaga lume. Si nu, nu cred ca era Pluto. Desi, habar n-am de nimic...

A, da, era sa uit! I-am vazut si pe inchizitorii neocomunisti. Le-am ascultat graiul. Vorbeau despre libertate, parca. In rest: itzy bitzy voodoo voodoo/ do the things I tell you to do!  (pentru cei care mai au astazi un real simt al umorului, care, dupa opinia mea, n-are nicio legatura cu batjocorirea celui de langa tine!).  Mai bine sa razi de tine, pe cuvant ca-i mai sanatos. :)

perspectiva samanica asupra bolilor mentale

preluat de la Anticariatul de Noapte

In perspectiva samanilor, bolile mentale semnaleaza “nasterea unui vindecator“, explica Malidoma Patrice Somé. De aceea, dereglarile mentale sunt de fapt irumperi spirituale, crize spirituale si trebuie sa fie privite ca atare pentru a ajuta vindecatorul sa se nasca.

Ceea ce in vest este vazut ca boala mentala, poporul Dagara priveste ca “o veste buna din partea lumii exterioare”. Persoana care trece prin criza a fost aleasa ca medium pentru un mesaj pentru comunitate, ce trebuie sa fie adus din taramul spiritului. “Dereglarile mentale, de orice fel, sau de comportament, semnaleaza faptul ca cele doua energii in mod evident incompatibile au fuzionat in cadrul aceluiasi camp“, spune Dr. Somé. Aceste dereglari se nasc atunci cand persoana nu are asistenta atunci cand apare prezenta energiei din taramul spiritului.

un articol extrem de interesant, care poate fi citit pe urmatoarele linkuri:

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea 1

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea a doua

ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului

De la o vreme, imi imaginez prezentul ca o pe echilibrare a trecutului.

Mi-am imaginat ca noi cand am venit pe lume, am cazut asa, fiecare ca o stea cazatoare intr-un ocean de apa si am facut valuri valuri. Lumea s-a bucurat... mult, poate prea mult. Apoi ne-am facut adolescenti, cat sa le mancam ficatii parintilor si sa re-echilibram bucuria si dragalasenia aia de la-nceput. Dar iar am cam cazut din masura si am inclinat-o intr-o prea pofticioasa mancare de ficati. Am inteles astfel ca a fi o pramatie nu-i chiar atat de greu si neplacut. Apoi- dupa ce am aflat despre noi insine ca am fost cei mai dificili adolescenti din cati au fost pe pamant- ne-a venit gandul ca poate, totusi, suntem mai buni decat altii. Mult mai buni decat altii. O, si macar de-ar fi fost treaz cineva in noi atunci, sa prinda gandul ala la timp, pana nu-si face tron si culcus acolo, in salasul inimii. Si-apoi, venindu-ne gandul asta, ne-am apucat sa-i aratam pe ceilalti cu degetul. Unii ne-am oprit acolo. Cel mai inspaimantator mi se pare iadul asta! Mai inspaimantator decat iadul in care iti vezi propriile napaste si mizerii, desi, recunosc, nici iadul ala nu-i tocmai floare la ureche. Dar macar ai satisfactia unei oarecare trezii. Asa, cat de cat... Cand iti vezi mizeriile, e clar, e o lumina pe-aproape si nu mai e in afara ta, din moment ce-ti lumineaza atat de strasnic adancul. Cand vezi raul in afara ta, e pericol mare, caci proiectezi propriile mizerii in afara, fara sa fii constient macar ca ai luat parte tocmai la acest proces, al inmultirii umbrelor pe pamant. Nu-i nimic, au si umbrele rostul lor, se zice... doar ca in istoria omenirii, parca repetam mereu ceva. Si stim deja prea bine ca, atunci cand isi pune natura in cap sa face niscai curatenie, sa curete mizeria umbrelor invocate de om, omul pierde de fiecare data aceasta batalie. Asa ca da, au si umbrele rostul lor dar nici discernamantul omului nu e dat pe degeaba.

Oricum, de la o vreme, m-am obisnuit sa fiu atenta la gandurile cu care ma trezesc. Uneori zambesc, alteori ma insp aimant... imi dau seama ca ele chiar se leaga de trecut, dar un trecut al prezentului, un trecut de care eu imi amintesc astazi intr-un fel anume. Si desigur, ce-mi mai amintesc din el. Ce a mai ramas din el. Lumina sau intuericul pe care eu l-am hranit. Incep sa constientizez  ce forte am hranit eu ani de-a randul. Nici treaba asta nu-i tocmai floare la ureche, daca ti-a venit intre timp gandul ca nu mai vrei sa fii fariseu. Esti ca un chirurg printre maruntaieile trecutului. Dar, printre abisurile astea, mai gasesti si niste insulite. Nu stiu cum se face, asa lucreaza Dumnezeu. Si pentru asta, din pacate, chiar n-am sa am minte si trezie cat sa pot multumi indeajuns. 

Da, continui sa-mi imaginez prezentul ca pe o reechilibrare a trecutului. Si asta imi da o oarecare speranta. Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului. - spunea parintele Arsenie Boca. Ma gandesc de cativa ani la cuvintele acestea. Dar parca nici astazi nu le-am deslusit cu-adevarat intelesul. 

Si ma mai bantuie niste cuvinte vii:

"Eu am luptat cu duhul lumii si am invins-o pe ea."

Aproape ca imi doresc sa o provoc, ca sa invat, in sfarsit, sa n-o mai iau in seama. Aproape ca imi doresc sa raman o rebela toata viata. Dar nu in sensul ala plicticos al cuvantului. Spunea Alice Cooper ceva de genul: 

Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Asa... si-acum speriati-va de Alice Cooper, ca cei care nu va speriati de el, va speriati la sigur de Rafail Noica :))). Dar PACEA, cand o vom dobandi, oare? 

In rest, ajuta-ne Doamne sa unim cu intelepciune contrariile, de care atata ne mai speriem! 
Si desigur, eu, ascultand chiar acest cantec, nu pot sa nu ma gandesc la Cel care a fost mai puternic decat lumea aceasta. N-ai cum sa nu-L IUBESTI, cand ii intelegi LUCRAREA! N-ai cum sa nu-L iubesti! N-ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa poti sa stai de vorba cu El, sa-L intrebi despre tainele acela pe care El le-a-nteles. Asa cum poti tu, la masura care esti. Eu azi il iubesc cu cantecul asta. PUNCT. Si-apoi chiar mai departe... Dar mereu ma gandesc la El cand ascult cantecul asta. Nu stiu de ce... e, o metamorfozare a trecutului sau nu e. Dar de fiecare data ma gandesc la El. Si ma gandesc la cei ce-au fost langa El si-au putut sa il vada, sa il asculte. Uite, asta e momentul ala cand iti pui lumea in cap de dragul Lui ascultand Alice Cooper. Iti pui ambele tabere in cap, sperand sa existe o a treia, a nebunilor- care sa te accepte asa, pur si simplu. Si cu Alice Cooper si cu Rafail Noica. Mai bine asa, decat fariseu sau prefacut, cu invidie, ranchiuna sau spaima. Mai bine asa... invelind trecutul intr-un tainic prezent, care va lucra- numai el stie cum, de ce si inspre ce.
In rest, noapte BUNA! 

Persoana, Cuvantul, Dragostea, Vesnicia, Mantuirea

"Persoana, Cuvantul, Dragostea, Vesnicia, Mantuirea- astea sunt sinonime. Sunt un singur lucru. (...) Observam la parintele Sofronie, mai ales in ultimul an, un lucru pe care iarasi nu-l putem intelege: el traia omenirea ca pe un singur om. Si concret. In ultima vreme, cand se salbaticisera vremile si simteam rautatea crescanda a lumii si repede crescanda si cand il insoteam inapoi acasa, de multe ori, spunea asa: 

- Parinte, cum putem noi trai fara de pacat? Noi facem parte din arborele asta urias, adamic, parte din trupul asta urias, ADAM si in arborele asta curge seva otravita. Si noi cum putem sa nu ne otravim? 

Daca era in viata, trupeste, parintele, acuma l-as intreba doua lucruri: cum intelegi asta si ce intelege prin cuvantul pacat? Ca altceva reiesea din ce spunea el decat altceva din ce eram eu obisnuit sa inteleg. Dar, lasand la o parte pacatul, revin la persoana: persoana este un individ, dar care traieste totul ca una, care ajunge la un moment dat in rugaciune sa traiasca pe toti care au fost de la Adam, ADAM fiind de-acum o realitate si nu un mit sau un simbol al omenirii, nu! Un om real care a existat, din care toti ne tragem obarsia. Si toata omenirea asta care este, care a fost si care va fi, el o traia ca un singur om."

...