intr-o directie grava

cand calc stramb pe cate o vocala

 imi reamintesc timbrul unui glas inventat intr-o 
calimara;

mi-ai spus ca esti un fel de shaman

ca tatuajul tribal nu inseamna nimic

cata vreme mirosul trandafirului de pe bratul meu strang 

ar apune;

- nu am niciun tatuaj pe bratul strang, ti-am raspuns!

- totusi, daca privesti mai atent, ai sa vezi acolo o pecete, o iscalire. 

priveste cu ochii spre soare si cu coada ochiului spre bratul cu care ai caligrafiat

din frageda-ti pruncie, prima scrisoare.

despre ce era ea, iti mai amintesti?

- era despre copilarestile zapezi.

- cand ai sa vezi ceva pe bratul tau strang, sa nu zici nimic, 

sa surazi si atat.

- si iubirea, te-am intrebat.

unde mai incape acolo unde exista dreptate?!

- iar schimbi subiectul intr-o directie grava, mi-ai spus.

nu vezi ca habar n-avem de nimic?!

nu vezi ca inca mai credem ca le stim pe toate

cand habar nu avem de nimic?

nu vezi ca e doar un vis al visului creatiei in care 
ne-am prins?!

- si cum sa scap lucida din visul asta? te-am intrebat.
cine si cand a visat intaiul vis?

te rog, raspunde-mi! macar la asta intrebare.

dar clopotul batea intr-un fel anume

si ti-a acoperit familiara voce iar

si-am inteles cum ca absenta argumentului e astazi

 dintre toate, cea mai de neinteles minune

si am ales sa imi raman cu visul si-a nimanui; 

sau poate doar a mea.

tu ce mai faci? esti fericit? mai esti?

sau totu-i doar poemul ce l-am scris cu 2000 de ani in urma

noi toti, pe scoarta inasprit-a unui cosmos

mult prea impovarat de-atatea ganduri

taiati si despicati pana la os.

ori poate cosmosul ne e mormantul

iara poemele, cheite- de-a evada din cand in cand

in gandul unui strasnic necuvant

in gandul gandului Cuvantului

celui Dintai, sau celui 
de pe Urma.

sa mai innebunim putin

- da, ma, tie iti dedic acest poem.
daca ai urechi, n-ai decat sa-l auzi, daca n-ai urechi, n-ai decat sa-l visezi!
- pe cine, ma, sa visez?!
- pe tine, ma, sa te visezi, cand erai prunc.

mi-am ramas in lancrimi

mi-am ramas in veghea unui lan de grau

mi-am ramas intr-o padure a baciului unde canta pianistul sfiosului murg

mi-am ramas pe o nava

sau dincolo de scaietii uscati ai desertului

pe marea marilor de asupra oceanelor mi-am ramas

in adevarul imbracat in mantia minciunilor

sau in minciuna necesara lumestilor adevaruri

mi-am mai ramas.

in cugetul actorului celui mai genial 
dintre toti cati au fost sau vor fi printre stele ori pe pamant mi-am ramas 
pe muchia nestiutului mi-am ramas 
acolo unde nici nu vrei sa stii ca 

poti sa mai cuvanti.

mi-am mai ramas in vreun indescifrabil chip
de prunc nenascut;

mi-am mai ramas cu culpa-lupa

cu infrangerea ingerescului si cu sangele omenescului-

mi-am ramas cu osanda

sau cu Poe-Cain-tza tza-tza-tza pasarestilor graiuri 
dintr-un Cugetat Necuvant.

-de ce Ioan Botezatorul are aripile negre aici?

m-a intrebat copilul, tulburandu-mi ruga.

- habar n-am! cat e ora? l-am intrebat.

- e 6 fix, mi-a raspuns el, zimbind mult prea curat
pentru al meu neghicios chip.

am zambit. am lacrimat. am tacut.
sau, poate am inmurgurit, innebunind
de dorul unui pacatos, mirosind 
a ploaie ori a vin, a munca ori a calusar 
printre atatea si atatea chipuri rotunjoare
de sfinti si ingerimi.

- Murim?
- Murim! 
... ... ...
Sa nu zici ca nu ti-am siz.
............

(21 iunie 2015)

backwords serendipity

dintr-o Provocare

se nastea 

Adevarul Durerilor celor din Urma

frageda nascare?

era o prabusire sau

 era sau nu era tacerea viitorului trecutului celui tacut?

era ori prea infiorare, ori prea incercanare

era ori prea devreme, era ori prea mirare

Cineva m-a rugat sa mestec o Carte.

am inchis gura si am tacut.

m-a intrebat Daimonul meu:

Adevar sau Provocare?

natura intreaga de care si eu candva mi-am batut joc;

sa fiu mai mult viu decat mort cand chema-ma-va la judecata

in rest, un singur dor ma mai doare:

cearcanul celui mai iubit dintre toti cati au fost readusi pe pamant,

lacrima lui John Lennon,

geana lui Kenedy,

talpa maicutii Tereza sarutand burtile chiorainde ale vreunui flamand.

pe bratul tau stang

glasul lupului, descifrarea insemnului- invizibil pentru ochi muritor-

sfanta cruce la gat.

suspinul unui prunc care fost-a trezit fiindca purta

sufletul meu... le-a uitat de o vreme

povestile tale, pamant

-O-

cu ilenele cele cosanzene

si acum stai la povesti cu stelele, cu feti-frumosii, cu ielele,

din vapaia inimii ai imprumutat un dor de singuratate

iti aud tanguirile!

- esti cumva celalalt?

camasa mumiei dintru negreala pamantului celui dintai

funia din jurul corpului

m-a intrebat graiul pamantului in timp ce-mi sfasiam

- esti muritor sau nepieritor?

cand inspre dreapta, cand inspre stanga

roata rotii se invartea

dansul calusarului de mai nimeni stiut,

cand deodata tu, nevazutule, nerostitule ai pornit

si suspinul flacarii din pamant

cautam tanguirea focului.

serendipity

cautam tanguirea focului

si suspinul flacarii din pamant

cand deodata tu, nevazutule, nerostitule ai pornit 

dansul calusarului de (mai) nimeni stiut.

roata rotii se invartea

cand inspre dreapta, cand inspre stanga 

 esti muritor sau nepieritor?

m-a intrebat graiul pamantului in timp ce-mi sfasiam 
funia din jurul corpului

camasa mumiei dintru negreala pamantului celui dintai.

- esti cumva celalalt?

iti aud tanguirile! 
din vapaia inimii ai imprumutat un dor de singuratate

si acum stai la povesti cu stelele, cu feti-frumosii, cu ielele

cu ilenele cele cosanzenele.

-O- 

povestile tale, pamant,
sufletul meu le-a uitat de o vreme

ascult de-acum suspinul unui prunc care fost-a trezit

fiindca purta sfanta cruce la gat.
glasul lupului, descifrarea insemnului pe bratul tau stang

ascult talpa maicutii Tereza sarutand burtile chiorainde ale vreunui flamand.

geana lui Kenedy-

lacrima lui John Lennon-

cearcanul celui mai iubit dintre toti cati au fost readusi pe pamant

in rest, un singur dor ma mai doare:

sa fiu mai mult viu decat mort cand chema-ma-va la judecata 

natura intreaga de care si eu candva mi-am batut joc. 

Adevar sau Provocare?

m-a intrebat daimonul meu.

am inchis gura si am tacut.
Cineva m-a rugat sa mestec o Carte.

era ori prea devreme era ori prea mirare

era ori prea infiorare, ori prea incercanare

era ori nu era tacerea viitorului trecutului celui tacut?

era o prabusire sau 
frageda nascare?

Adevarul Durerilor celor din Urma 
se nastea 

dintr-o  provocare!

E Luna MAI

E luna mai-

imi cad in suflet pietre

copacii toti s-au dezbracat de suflet

ducand pe frunze cand scuipat de zi

cand lacrima de noapte, 
toata sange.

E luna mai-

aud in ape, planset

scrisori trimiti cu nunta si cu ceruri,

sperand sa vezi padurile apuse

prin care alergam 
la curcubeuri.

E luna mai-

atunci te vad copil

venind pe lume si-ntreband de mine,

ma rog la chipul unui prieten drag

cum sa ma ierte ca gandesc 
la tine.

E luna mai-

priveste inca-o data

la cel tablou ce ti l-am dat in dar

iar noaptea, de citesti cumva Nichita

gandeste-te la negru-mi par, 
macar.

E luna mai-

am fost candva icoana-
tu sa ma ierti ca azi sunt toata lut
mai sper s-ajung copac nascut din ape
sa-i plang pe oameni, dar plangand
sa-i uit.

E luna mai-

sa-mi spui ce crezi de oameni

cand plang copiii, implorand iertare

ma-ntreb de mai visezi in noapte sfanta

si ale ei indemnuri 
ancestrale.

(mai, 1999)

...

"Tu pata de aur pe plumbul vietii mele,

Ce viata de noroi cu mari deschise

Si cat de multe foarte multe stele

Mai negre decat negrul din abise.

Dintre atatea laturi stangi

In care viata mea mi-o pierzi

Iti zic e mai usor sa plangi

Decat sa vezi."

Nichita Stanescu, Catre Laura (Tanjiri catre firesc)

Apostolul Andrei torcand un vis

in noaptea asta lunga n-am sa dorm-

vreau sa-mi simt toaca inimii veghinda-

in noaptea asta linistea e sfanta

vreau sa-mi simt iadul- vreau sa-l simt pe tot. 

in noaptea asta e o trecere prin pulsuri

prin adn-ul viu al unui lung declin

in noaptea asta, linistea e muta

si o-nteleg doar cei ce-si poarta la vedere 

mantia de spini.

in noaptea asta, stelele vegheaza

dar nimeni nu priveste catre cer

nu e nici vara, nu-i nici primavara

in noaptea asta nu-i nici toamna si nici ger.

si nu e nici prilej de tulburare

si nu-i nici bucurie, nici cuvant-

in noaptea asta doarme sub pamant

o lacrima, o vie rasuflare.

din ea va izvori un drum de lapte-

si ce e jos va fi precum e sus

in noaptea asta trupul ni-i mormant

dar cerul e senin si si florile sunt dalbe.

...

I-am visat. Mi-au adus flori. Flori dalbe, dalbe flori.

Mi-au spus ca e teatru in teatru, asa mi-au spus. Mi-au spus ca cel mai greu e sa ne iertam pe noi insine si unii pe altii, asa mi-au spus. Mi-au spus ca au facut asta ca sa-mi vindece ranile.

Dimineata m-a trezit rasaritul. Din intunericul camerei mele nu poti vedea decat ziduri dar uneori rasare si altceva. N-am stiut ca intr-o camera atat de mica se poate piti acest altceva, atat de bine incat sa nu-l poata simti nimeni. N-am stiut, chiar n-am stiut. Sau poate ca da.

Mergeam mana in mana pe marginea prapastiei. Copilul mi-a spus:

- Acum, ca mi-ai castigat increderea, am sa merg cu tine!

Ma uitam in ochii lui si ma gandeam ca de undeva, din casa parasita a calugarului, cineva, altcineva ii sopteste ceva. Apoi mi-am auzit inima batand. Era o casa de care nu se putea apropia oricine. Am incercat de multe ori sa ma apropii de ea, dar pana in clipa de fata nu reusisem. Era un grajd, era incuiat si ferestrele ii erau batute cu scanduri. De dincolo se auzea inca inima batanda a calugarului plecat. Oamenii locului spuneau ca s-a ascuns in alta parte, insa eu inca ii auzeam inima. Ii auzeam indrumarile. Ii auzeam incantatiile. Locul era unul al exorcizarilor. Un loc pe care putini l-au aflat.

Am mers pe buza prapastiei, cu copilul de mana. 
Pasii imi alunecau pe frunzele uscate si privirea nu-mi dadea voie sa cad. Priveam in gol cu o privire de lumini ce nu-mi ingaduia sa cad. Cu o privire de lumini ce ma ferea s-alunec. N-am stiut ca o simpla privire poate avea o astfel de putere. N-am stiut ca o simpla privire poate opri sau declansa o cadere. Credeam ca totul e gand sau cuvant. Dar se pare ca mai e si altceva. Ochii, lumina sufletului era acum obosita, dar in templul trupului meu, inima calugarului celui plecat ma calauzea. 

Strangeam gunoaiele aruncate in padurile de pe munte si imi parea ca spal rochia de mireasa a mamei mele, murdarita de altcineva. Sarutam copacii si imi parea ca-n geamatul lor aud plansetul Tatalui meu pe care unii cred ca l-am tradat. Numai Dumnezeul iubirii stie. Numai Dumnezeul iubirii poate spune. Nu mai erau gunoaie prin zona, sau poate mai erau. 

Si noaptea. Noaptea, acolo, in poiana zanelor. Punga cea alba absorbind chipurie unor fantome. Noaptea parea tulburata de un straniu nesomn. Privind mai bine punga cea alba leganata de vant, am inteles ca ea imprumutase chipurile umbrelor cu care luptase pana la capat calugarul schiop. El mai era sau nu mai era printre noi, Dumnezeu stie. Doar noaptea ii respiram linistea si inima incepea sa-mi bata in piept a rugaciune.

- Cum vine asta? a intreabat copilul. Cum adica, sa-ti bata inima in piept a rugaciune?
- Habar n-am, i-am raspuns. Nu vezi ca nu stiu nimic?! Nu vezi ca mi se intampla lucruri care sunt dincolo de mine?

I-am visat. Mi-au adus flori.
Mi-au spus ca e teatru in teatru.
Mi-au spus ca au inventat toata treaba asta ca sa ne vindece.
Calugarul spunea ca nu poti vindeca pe nimeni pana nu te-ai vindecat pe tine. Cred ca uitasem. Sau poate eram doar tulburata de niste chipuri ce pretindeau a fi fiinte.
Cum poti evada din tesatura asta? Cum se poate trece dincolo de cortine?!

- Intrebarile tale si-au gasit deja un raspuns, asa ca mai bine ai tacea o vreme din gura.

Copilul m-a luat de mana.
- Acum, ca ai castigat increderea mea, am putea sa ne luam si noi la tranta.
- Dar tu parca iubeai dansul.
- E vreme pentru toate, mi-a raspuns. Oricum, aveam nevoie de o calauza.
- Nu intelegi?! Eu nu sunt calauza nimanui.
- Nu vorbeam cu tine, mi-a raspuns copilul. Si mai bine ai tacea o vreme din gura. Cat sa asculti tanguirea padurii, rugaciunea calugarului si scartaitul portii celei din urma.

- Esti viu? l-am intrebat.
- Imi aud inima batand... mi-a raspuns.

azi

azi

nu mai avem cuvinte-

nu ne-au mai ramas decat tacerile arborilor

cu brate de om cuprinzandu-ne

pana dincolo de marginile pamantului.

cu ochii zeilor

scrutand adancul cel necunoscut

pana unde pulsul stelelor cuvantatoarelor

clipesc catre constelatia care nu are nume.

cand inima ii va fi cuprinzand intregul

cand glasul Pescarusului

va domoli patima naravasului nepatruns

atunci Cineva ii va boteza Fiinta

cu un nume ce nu are nume

cu un nume al Omului

Numinosului-

Fratelui soare

Oftatului pamant.

a fost interesant

suntem bine, putin obositi, dar totul decurge bine

plus ca vagabondul a murit in Saptamana Luminata

se spune ca cerurile sunt deschise si toate sufletele merg in cer

slujba de ingropaciune e 90% identica cu slujba invierii

deci- e bine!

moartea miroase a crini-

sta cu un obraz catre icoana nasterii Domnului

iar cu cealalt catre icoana Invierii
Iuda atarna de un copac viu-

la capataiul mortului sta dreptul intr-o parte 

si judecatorul in cealalalta.

nimeni nu intelege nimic in afara de cativa nebuni care au chipuri luminoase

cred ca inca e Saptamana Luminata
altfel nu-mi explic.

ceilalti stau cu fete posace (mai mult sau mai putin)

din cand in cand cate o privire vicleana- nu-i nimic!

asa e lumea, asa-i in lume, asa-s oamenii, 

nu-i nimic.

a fost interesant, vagabondul parea fericit

statea cu capul plecat intr-o parte;

m-am tot uitat la el, l-am mangaiat, l-am privit-

lumea se facea ca nu-i acolo mortul
desi, chipurile, el i-a adus pe unii chiar de departe.

l-am mangaiat. l-am sarutat. l-am privit.
unii nu puteau nici macar sa-l priveasca.

pacat!

ar fi invatat multe despre doamna moarte

care uneori e o tipa de treaba.