Seara e rece. Realitatea, neutra.
Mintea se straduie sa-mi sopteasca vrutul si nevrutul. Singuratatea - deocamdata singura iubire adevarata. O singuratate in care bat inimi multe. Usa inimii as vrea s-o deschid pentru fiecare, dar fericit cel care a ajuns la o asa masura. Atunci probabil ca nu iubesc pe nimeni! Habar n-am. Nu mai fac diferenta dintre iubire, indiferenta si ura. Pesemne e faza aia cetoasa. Habar n-am. N-am chef sa ma tulbur.
Lipsa masurii se repeta mereu.
Iubirea in care cred nu are de-a face cu acesta vesnica rasturnare nebuna. Sau poate ca are. Ridicam oameni pe soclu, ii impovaram cu viziunea noastra iar cand isi arata si ei chipul cel omenesc luam piatra in mana. Nu-i nimic, nu ma tem! Nu ma tem decat de farisei. De la ei niciodata nu prea stii la ce sa te-astepti. Si sa te fereasca Sfantul sa le cazi in mana cand esti vulnerabil. Serios, n-are sa se termine bine. Desi, de fiecare data, totul se sfarseste bine. Pe cuvant! Apare mereu un nevrednic din ala de care te-ai ferit o viata intreaga, un terchea berchea din ala si descoperi ca-n el se piteste un inger. Stiu! Stiu! Mai bine sa-ti vezi pacatele decat sa-i vezi pe ingeri. Pe cuvant ca mai bine! Esti surprins mai putin de propria prostie si ingustime.
Vara asta m-a invatat un elf deghizat in hobbit o rugaciune.
Cand mi se face frica, incerc s-o repet. Si-o repet si o tot repet. In rest, mai fac si eu pe nebuna. Cred ca a ramas singura cale prin care poti afla cate ceva despre ce-i in lume, dincolo de chipul ei mult prea fardat/ fabricat. Noutati: omul nu mai are timp pentru nimeni. Ascuns in coltisorul sau secret, lumina primita n-a invatat s-o imparta cu fratii de suflet. Apoi se tot mira ca sufletul i se stinge. Cine- din noi- ne indeamna sa uitam unii de altii si pe noi insine? Care frica, care trauma, care nebunie? Cand se spune clar: pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.
Daca mintea s-ar opri acum si n-ar mai interpreta nimic, as fi, pret de o secunda, fericita. Sau macar linistita. Oamenii imi sunt dragi si in genere incerc sa-i iubesc potrivit. Desi masura, pana la urma, le apartine. Nu-i pot opri sa ma-ndrageasca mai mult sau mai putin. Da, poate ca iubirea ar trebui sa fie un echilibru. Altfel se tot rastoarna ceva iar noi repetam rasturnarea asta la plus infinit. Dar asta se intampla, pesemne, fiindca suntem oameni, nu ingeri. Nu-i nimic. E bine asa. CRED ca e BINE!
Cred, Doamne, ajuta necredintei!
STIU:
ORICE SE POATE INTAMPLA ORICAND.
Nu e nici rau si nici bine. Realitatea e doar un spectacol cata vremea mintea nu intervine. Cand mintea intervine- creeaza. Si ce-ai creat astazi- intalnesti maine.
Nu-i nimic. Cel putin o sa fie ceva. Ceva interesant tot
o sa fie!
Linisteste-te. Toti suntem singuri.
Unii mai auzim alte inimi batand; asta cred ca e bine. Alteori auzim ganduri din alea de-am vrea s-o zbughim. Unele incep sa prinda viata in hale pline de frig. Nu mai stii daca esti om, daca esti chip cioplit. Si apoi, daca-i vezi, tot ei se supara pe tine.
Nu-i nimic...
Cautati Adevarul si El va va face liberi!
Dar intai de asta, sa ne cautam pe noi insine.
In noi insine, in fiecare chip. In fiecare suras, in fiecare julitura. SINCERITATE!
Atat cat poti. Nu poti ajunge la adevar fara conditia asta sine qua non! Vorbesc de sinceritatea cu tine! Nu sinceritatea aceea care face rau celor din jur!
Decat sa musti din sufletele oamenilor, mai bine sa pleci o vreme din lume!
Prezentul acesta imi apare trist.
Si nu, nu mai vreau sa ma mint.
Si nu vreau sa supar pe nimeni.
Dar oamenii interpreteaza fiecare dupa propria judecata ce vad, ce aud.
Isi cioplesc chipuri si-apoi se inchina la ele. Nu-i de judecat: ultimul meu scenariu m-a bagat in mormant. Nu-i nimic. De-acolo, din pamant, poti s-auzi cum cineva bate toaca in tine. Poti sa te cutremuri de dragul pulsului tau care-i unul viu, nicidecum mort, mohorat.
Unii stau la marginea gropii si te incurajeaza, tacand.
Altii scuipa pe mormant cu ganduri de hula, cu pietre- cuvant. Nu-i nimic;
un mos stramos al unei manastiri m-a invatat sa surad. Stiu ca sunt propriile mele umbre. Macar atat stiu despre ceea ce sunt.
Desi astazi inteleg mai bine ca oricand ca nu stiu nimic despre lumi, despre L U M E.
Am tot incercat sa-mi imaginez zilele trecute ce-a simtit Hristos cand Vera i-a sters chipul plin de sudoare si sange! M-a cutremurat pana la lacrima acest gand. Putinul acesta de l-am face si tot ar fi un colt de rai pe pamant. Dar n-avem timp.
In schimb, avem asteptari pana la stele si-napoi, fiecare de la oricine.
Si mai ales eu le-am avut.
As vrea sa cred ca nu mai vreau nimic.
Decat sa ma cunosc pe mine. Dar asta-i deja o gogonata minciuna.
Si da, poate ca ai dreptate, de o vreme sunt taratoare.
Sa stii ca nu-i chiar floare la ureche. Dar daca vrei sa vezi ce-i dincolo de bine si rau... asta e, trebuie sa fii taratoare o vreme. Ce sa fac? Sunt taratorul cel curios. Asa m-am nascut. E patologic la mine! Si drept urmare, suport cu demnitatea unei taratoare- consecintele curiozitatilor mele. Si ma bucur de ele. Asa sunt eu, printre lacrimi am invatat sa surad. Stii, viata asta a mea e un film atat de interesant, filmul asta al meu nu l-as schimba niciodata cu nimeni. E filmul meu si, dincolo de orice, oricat ar fi greu, am invatat sa ma bucur de tot ce vine si nu vine! Nu-mi pot imagina o viata normala, pur si simplu, nu-mi pot imagina. Mai bine taratoare, mai bine tigru in zapada, mai bine insecta, mai bine cate un razboi cu umbrele din tine... decat o viata moarta, searbada, lipsita de sens si culoare. Mai bine noroi, pe cuvant.
Pentru ca, dincolo de orice, viata asta e o minune!
Si-ntr-o buna zi ai sa inveti ca nimeni, nici un om, nici un rol, nici un premiu, nimeni, absolut nimeni in afara de tine nu poate sa faca din propria ta viata:
o minune! Intr-o zi am sa invat si eu! Promit!
Noapte instelata, cititorule, oricine-ai fi!
